(1)Debitorul poate fi pus în

întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi

solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în

judecată.

(2)Dacă prin lege sau prin

contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin

executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada

comunicării.

(3)Prin notificare trebuie să

se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura

obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se

acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia

într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

(4)Până la expirarea termenului

prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei

obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita

celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu se

prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul

îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit

sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost

executată.

(5)Cererea de chemare în

judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul

să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a

executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea

i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest

termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.