Art. 14: Buna-credinţă

Art. 11 - Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri; Art. 15 - Abuzul de drept; Art. 16 - Răspunderea civilă; Art. 539 - Limitele exercitării dreptului de proprietate publică; Art. 630 - Limitele exercitării dreptului de proprietate privată; Art. 993 - Efectele erorii esențiale; Art. 1170 - Buna-credinţă în negocieri; Art. 1242 - Frauda la lege; Art. 1272 - Conţinutul contractului; Art. 1349 - Răspunderea delictuală; Art. 1357 - Răspunderea contractuală; Art. 2500 - Prezumţiile

Articolul 14 consacră buna-credință ca fiind un principiu fundamental și director al dreptului civil român, aplicabil tuturor subiectelor de drept. Acesta impune un standard de conduită caracterizat prin loialitate, onestitate și corectitudine atât în exercitarea drepturilor subiective, cât și în executarea obligațiilor civile. Aliniatul (1) subliniază legătura indisolubilă dintre buna-credință și conceptele de ordine publică și bune moravuri, formând împreună un cadru etic pentru raporturile juridice civile. Încălcarea acestui principiu constituie fundamentul pentru sancționarea abuzului de drept (Art. 15). Aliniatul (2) instituie o prezumție legală relativă (juris tantum) de bună-credință, cu o consecință procesuală majoră: partea care invocă reaua-credință a celeilalte părți are sarcina de a o dovedi (actori incumbit probatio). Astfel, buna-credință este regula, iar reaua-credință este excepția ce trebuie probată.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.