Art. 1300: Buna-credinţă

Art. 14 - Buna-credinţă; Art. 15 - Abuzul de drept; Art. 1289 - Noţiunea reprezentării; Art. 1290 - Aplicarea regulilor mandatului; Art. 1298 - Efectele reprezentării; Art. 1299 - Niciun efect faţă de reprezentat; Art. 1301 - Lipsa puterilor. Inopozabilitatea; Art. 1302 - Excepţia de aparenţă; Art. 1304 - Mandatul cu reprezentare

Articolul 1300 din Codul Civil abordează un aspect fundamental al reprezentării în contracte: momentul și persoana la care se apreciază buna sau reaua-credință, precum și cunoașterea ori necunoașterea anumitor împrejurări. Regula generală, stabilită la alineatul (1), este că aceste elemente se apreciază în persoana reprezentantului. Rațiunea acestei dispoziții rezidă în faptul că reprezentantul este cel care acționează nemijlocit în relația cu terții, formându-și propria voință și fiind cel care percepe realitatea juridică și factuală. Există o excepție importantă: atunci când buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea vizează elemente stabilite în mod specific de reprezentat (i.e., instrucțiuni precise, condiții prealabile), aprecierea se va face la nivelul acestuia din urmă. Alineatul (2) instituie o dispoziție imperativă, de ordine publică, menită să prevină frauda și abuzul: reprezentatul de rea-credință nu poate invoca buna-credință a reprezentantului pentru a beneficia de o situație ilegală sau imorală. Această regulă consolidează principiul general al bunei-credințe (Art. 14 C. Civ.), extinzându-l și adaptându-l la specificul mecanismului reprezentării, protejând totodată interesele terților de eventuale manopere dolosive ale reprezentatului.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.