Art. 13: Renunţarea la drept

Art. 15 - Buna-credință; Art. 921 - Renunțarea la dreptul de proprietate privată; Art. 1120 - Libertatea de a moşteni; Art. 1121 - Felurile renunțării la moștenire; Art. 1629 - Noțiune (Remiterea de datorie); Art. 1839 - Renunțarea la uzucapiune; Art. 2506 - Renunțarea la prescripție; Art. 2508 - Efectele renunţării la prescripţie

Articolul 13 consacră principiul fundamental că renunțarea la un drept subiectiv civil este un act de excepție și, ca atare, nu poate fi dedusă pe baza unor simple presupuneri. Textul instituie o prezumție relativă (juris tantum) de conservare a dreptului, ceea ce înseamnă că persoana care invocă stingerea unui drept prin renunțarea titularului său are sarcina de a dovedi în mod neechivoc actul abdicativ de voință. Renunțarea, fiind un act juridic unilateral, trebuie să fie certă, expresă sau tacită, însă manifestarea de voință tacită trebuie să rezulte din fapte sau acte concludente care sunt incompatibile cu intenția de a exercita dreptul respectiv. Simpla inacțiune sau tăcere a titularului nu este, de regulă, suficientă pentru a constitui o renunțare. Acest principiu se aplică doar drepturilor de care titularul poate dispune liber (drepturi disponibile), de regulă cele patrimoniale, și are rolul de a proteja securitatea circuitului juridic și de a preveni pierderea drepturilor în mod nejustificat.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.