Art. 1280: Relativitatea efectelor contractului

Art. 1270 - Forța obligatorie a contractului; Art. 1281 - Opozabilitatea contractului față de terți; Art. 1282 - Noțiunea de terți; Art. 1283 - Promisiunea faptei altuia; Art. 1284 - Stipulația pentru altul; Art. 1302 - Simulația; Art. 1309 - Reprezentarea; Art. 1310 - Cesiunea contractului

Articolul 1280 din Codul Civil statuează principiul fundamental al relativității efectelor contractului, conform căruia angajamentele contractuale își produc efectele exclusiv între părțile care le-au încheiat. Această regulă, derivată din autonomia de voință și din principiul forței obligatorii a contractului ($pacta$ $sunt$ $servanda$), înseamnă că terții (persoanele străine de contract) nu pot, în principiu, nici să dobândească drepturi și nici să devină debitori în baza unui contract la care nu au fost parte. Sintagma 'dacă prin lege nu se prevede altfel' deschide însă poarta excepțiilor legale de la această regulă, cum ar fi stipulația pentru altul (unde un terț dobândește un drept din contractul altora) sau promisiunea faptei altuia. Este esențial să se distingă relativitatea efectelor (contractul nu creează drepturi sau obligații pentru terți) de opozabilitatea contractului față de terți (contractul, odată valabil încheiat, devine un fapt juridic pe care terții trebuie să-l respecte și pe care părțile îl pot invoca împotriva terților, conform Art. 1281 C. civ.).

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.