Art. 1228: Bunurile viitoare

Art. 1179 - Condițiile esențiale pentru validitatea contractului; Art. 1225 - Obiectul contractului; Art. 1226 - Obiectul obligației; Art. 1227 - Obiectul ilicit; Art. 1230 - Determinarea obiectului contractului; Art. 1658 - Vanzarea bunului altuia; Art. 1659 - Vanzarea bunurilor viitoare (secțiunea despre contractul de vânzare); Art. 2002 - Contractul de antrepriză (referință la bunuri viitoare); Art. 2008 - Obligațiile antreprenorului (referință la bunuri viitoare); Art. 1270 - Forța obligatorie a contractului

Articolul 1228 din Codul Civil instituie un principiu fundamental al dreptului contractual român: posibilitatea ca obiectul unui contract să îl constituie bunurile viitoare. Această prevedere reflectă libertatea contractuală și flexibilitatea permisă părților încheierii de acte juridice, recunoscând validitatea unor acorduri chiar dacă bunul la care se referă nu există fizic la momentul formării contractului. Expresia cheie 'în lipsa unei prevederi legale contrare' subliniază caracterul supletiv al normei, permițând legiuitorului să interzică sau să condiționeze special anumite categorii de contracte având ca obiect bunuri viitoare (ex: pactele asupra succesiunilor nedeschise). Doctrina distinge, în contextul bunurilor viitoare, între 'res sperata' (lucrul sperat, a cărui existență este incertă și condiționează valabilitatea contractului, spre exemplu o recoltă viitoare) și 'res futurae' (lucrul care va exista cu certitudine, dar nu este încă produs, cum ar fi un bun care urmează să fie fabricat). Acest principiu este esențial pentru dinamica economică, susținând diverse contracte comerciale și civile precum vânzarea de recolte viitoare, contractele de antrepriză pentru construcții sau vânzările de bunuri în curs de fabricație.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.