Art. 1218: Starea de necesitate

Art. 14 - Buna-credinţă; Art. 15 - Abuzul de drept; Art. 1179 - Condițiile esențiale pentru validitatea contractului; Art. 1206 - Noțiunea de viciu de consimțământ; Art. 1219 - Leziunea; Art. 1246 - Cauzele de nulitate; Art. 1247 - Nulitatea absolută și nulitatea relativă; Art. 1250 - Termenul acțiunii în anulare; Art. 1254 - Efectele nulității

Articolul 1218 din Codul Civil reglementează o cauză specifică de anulare a contractului, distinctă de viciile clasice de consimțământ (eroare, dol, violență), dar care afectează la fel de profund libertatea de voință a unei părți. Spre deosebire de o leziune pur obiectivă, care se bazează pe o disproporție evidentă de prestații, „starea de necesitate” este o situație subiectivă de presiune economică, socială sau personală, care determină o parte să încheie un contract. Pentru ca un contract încheiat sub imperiul unei stări de necesitate să poată fi anulat, legea impune o condiție esențială: cealaltă parte trebuie să fi profitat de această împrejurare. Aceasta înseamnă că nu simpla existență a stării de necesitate este suficientă, ci se cere o atitudine culpabilă a cocontractantului, constând în exploatarea intenționată a vulnerabilității celuilalt. Nulitatea care sancționează un astfel de contract este o nulitate relativă, putând fi invocată doar de către partea aflată în stare de necesitate și al cărei consimțământ a fost viciat prin exploatare. Dispoziția legală are rolul de a proteja echilibrul contractual și de a sancționa abuzul de situație dominantă sau de vulnerabilitate, întărind principiile bunei-credințe în executarea obligațiilor.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.