Art. 1209: Eroarea asumată

Art. 14 - Buna-credință; Art. 1203 - Viciile de consimțământ; Art. 1204 - Eroarea esențială; Art. 1205 - Eroarea nescuzabilă; Art. 1206 - Eroarea de calcul; Art. 1207 - Eroarea în privința motivului determinant; Art. 1208 - Dolul; Art. 1210 - Violența; Art. 1211 - Leziunea; Art. 1246 - Cauzele de nulitate relativă; Art. 1248 - Nulitatea relativă

Articolul 1209 din Codul Civil instituie o limitare importantă a posibilității de a invoca eroarea ca viciu de consimțământ apt să conducă la anularea contractului. Prevederea subliniază că nu orice eroare este sancționată cu nulitatea, ci doar acelea pentru care riscul nu a fost asumat de partea care o invocă sau nu trebuia să fie asumat de aceasta, conform împrejurărilor concrete. Această normă juridică completează dispozițiile privind eroarea esențială (Art. 1204) și eroarea nescuzabilă (Art. 1205), aducând în discuție un element suplimentar: conștientizarea sau potențiala conștientizare a riscului unei anumite incertitudini. Asumarea riscului poate fi expresă (de exemplu, prin clauze contractuale) sau tacită, dedusă din circumstanțe, natura contractului (ex: contracte aleatorii), sau nivelul de diligență cerut părții respective. Rațiunea din spatele acestei excepții este protejarea stabilității juridice a contractelor și promovarea bunei-credințe în raporturile contractuale. O parte nu se poate prevala de propria ignoranță sau greșeală, dacă a acceptat în mod deliberat sau implicit incertitudinea legată de un anumit element al contractului, sau dacă o persoană rezonabilă, plasată în aceleași condiții, ar fi trebuit să își asume un astfel de risc.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.