Art. 1205: Lipsa discernământului

Art. 43 - Capacitatea de folosinţă; Art. 44 - Capacitatea de exerciţiu; Art. 164 - Punerea sub interdicţie judecătorească; Art. 1179 - Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului; Art. 1203 - Consimţământul; Art. 1204 - Formarea consimţământului; Art. 1206 - Eroarea (viciu de consimțământ); Art. 1214 - Dolul (viciu de consimțământ); Art. 1216 - Violenţa (viciu de consimțământ); Art. 1221 - Leziunea (viciu de consimțământ); Art. 1247 - Nulitatea relativă; Art. 1248 - Termenul acţiunii în anulare

Articolul 1205 din Codul Civil reglementează una dintre cele mai importante cauze de anulare a contractelor: lipsa discernământului la momentul încheierii acestora. Dispoziția vizează starea de incapacitate naturală, o stare de fapt, fie ea permanentă (fără a fi intervenit o hotărâre de punere sub interdicție) sau vremelnică (ex: ebrietate avansată, șoc emoțional, stare febrilă), în care o persoană nu este conștientă de semnificația juridică și de consecințele actului pe care îl încheie. Spre deosebire de viciile de consimțământ clasice (eroarea, dolul, violența și leziunea), care afectează libertatea sau cunoștința consimțământului, lipsa discernământului privește însăși capacitatea psihică de a forma un consimțământ valabil. Sancțiunea este nulitatea relativă, ceea ce înseamnă că doar persoana al cărei discernământ a fost afectat (sau reprezentanții săi legali) poate invoca această cauză de nulitate, în termenul legal de prescripție, iar actul este susceptibil de confirmare. Proba lipsei discernământului revine celui care o invocă, putând fi făcută prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumții.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.