Art. 590: Modalităţile de gestiune ale unui serviciu public

Art. 589 - Definiția serviciului public; Art. 591 - Gestiunea directă; Art. 592 - Gestiunea delegată; Art. 593 - Forme ale gestiunii delegate; Art. 594 - Principiile gestiunii delegate; Art. 595 - Contractul de delegare a gestiunii; Art. 600 - Obligațiile autorității publice în gestiunea delegată; Art. 601 - Drepturile și obligațiile operatorului; Art. 602 - Răspunderea operatorului

Articolul 590 din Codul Administrativ stabilește cadrul fundamental al modalităților de gestiune a serviciilor publice în România, distingând între gestiunea directă și gestiunea delegată. Această distincție reprezintă un pilon esențial în dreptul administrativ român, reflectând opțiunile legislative privind modul în care autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile de interes general. Gestiunea directă presupune ca autoritatea publică să asigure ea însăși, prin structuri proprii (departamente, direcții, servicii publice descentralizate sau instituții publice de interes local/național), prestarea serviciului public. Această modalitate este caracterizată prin controlul integral al autorității publice asupra tuturor aspectelor legate de organizarea, funcționarea și finanțarea serviciului, asumându-și integral riscurile și beneficiile. Este adesea preferată pentru servicii esențiale, strategice sau acolo unde controlul public strict este imperativ. Pe de altă parte, gestiunea delegată implică transferul responsabilității de operare a unui serviciu public către un operator privat sau public, pe baza unui contract de delegare (ex: concesiune de servicii, parteneriat public-privat, gestiune directă prin societăți cu capital integral public). Această modalitate permite valorificarea expertizei și eficienței sectorului privat, reducerea presiunii bugetare asupra autorităților publice și o mai bună adaptare la cerințele pieței. Cu toate acestea, autoritatea publică își păstrează rolul de reglementare, monitorizare și control, asigurându-se că serviciul este prestat în conformitate cu principiile interesului public. Doctrina subliniază că alegerea între cele două modalități depinde de natura serviciului, de obiectivele urmărite, de capacitatea administrativă și financiară a autorității, precum și de specificul pieței relevante.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.