
Cauza Tripon_2022 08 26 împotriva României
Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la cererea nr. 27062/04, analizată și structurată în baza de jurisprudență Legea Aplicată.
Rezumatul Cauzei
1. Reclamantul, domnul Teodor Octavian Tripon, este resortisant român, s-a născut în 1968 și are domiciliul în Beiuș. A. Circumstanțele cauzei 2. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează. DECIZIA TRIPON ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI 2 1. Procedura privind decizia de desfacere a contractului de muncă al reclamantului 3. La 21 septembrie 2001, reclamantul, având statut de funcționar public și funcția de controlor vamal la un punct de trecere a frontierei, a fost arestat preventiv printr-o ordonanță a procurorului, fiind bănuit, împreună cu alți șase colegi de la același punct de trecere a frontierei, de a fi comis un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiune pedepsită de art. 248 din Codul penal. Printr-o sentință penală din 21 noiembrie 2001, Judecătoria Oradea a prelungit durata arestării preventive a reclamantului până la 1 decembrie 2001, când acesta a fost pus în libertate. 4. La 28 noiembrie 2001, printr-o decizie a Ministerului Finanțelor Publice, reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. j) din Codul muncii, în conformitate cu care angajatorul poate dispune desfacerea contractului de muncă al unei persoane încadrate în muncă în cazul în care persoana în cauză este arestată preventiv mai mult de 60 de zile, indiferent de motivele măsurii. 5. Reclamantul a contestat decizia de desfacere a contractului de muncă la Curtea de Apel Oradea. 6. Prin încheierea din 29 aprilie 2002, Curtea de Apel Oradea a sesizat din oficiu Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, respectiv dacă art. 130 lit. j) din Codul muncii încalcă sau nu dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, garantat de Constituție. Potrivit curții de apel, art. 130 lit. j) din Codul muncii încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție deoarece se atribuie instituției de drept penal a arestării consecințe juridice în domeniul dreptului muncii, înainte de a se stabili vinovăția celui în cauză printr-o hotărâre definitivă și indiferent dacă fapta ce a atras luarea măsurii arestării are legătură cu activitatea sa de salariat. 7. Printr-o decizie din 14 ianuarie 2003, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, motivând că dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă al unui angajat care este arestat mai mult de 60 de zile se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situație obiectivă, și anume absența sa prelungită de la locul de muncă, acest drept fiind independent de existența sau inexistența vinovăției angajatului pentru faptele care justificau luarea măsurii arestării. Potrivit Curții Constituționale, rațiunea art. 130 lit. j) din Codul muncii consta, exclusiv, în necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungită a angajatului care, drept urmare, nu își îndeplinește obligația contractuală de prestare a muncii. 8. În concluziile scrise puse de avocatul său în fața curții de apel, reclamantul a fost de acord cu opinia exprimată de instanță, considerând, la rândul său, că art. 130 lit. j) din Codul muncii încalcă dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, garantat de Constituție. Fără a nega că a fost arestat preventiv mai mult de 60 de zile, reclamantul a subliniat că simpla suspendare a contractului său de muncă până la rămânerea definitivă a DECIZIA TRIPON ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI 3 hotărârii judecătorești de condamnare, măsură posibilă în temeiul art. 79 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, ar fi în mai mare conformitate cu prezumția de nevinovăție. 9. Printr-o sentință civilă din 24 februarie 2003, Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea reclamantului. Instanța a considerat că desfacerea contractului de muncă al reclamantului este în conformitate cu legea și nu contravine Constituției, având în vedere decizia Curții Constituționale și prevederile Codului muncii. Instanța a reținut că Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care prevedea posibilitatea suspendării din funcție a unui funcționar public în cazul în care acesta era trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu atribuțiile sale, prevedea în mod expres că dispozițiile Codului muncii se aplică în această privință ca un complement. Prin urmare, art. 130 lit. j) din Codul muncii era aplicabil și funcționarilor publici, cum era reclamantul. 10. Prin decizia definitivă din 16 ianuarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului împotriva sentinței curții de apel, confirmând temeinicia acesteia. 2. Evenimente ulterioare datei de 16 ianuarie 2004 11. După 1 decembrie 2001, când a expirat termenul prevăzut în încheierea din 21 noiembrie 2001 a Judecătoriei Oradea de prelungire a arestării preventive a reclamantului, acesta din urmă a fost pus în libertate. A rămas în libertate pe durata restului procedurii penale îndreptate împotriva sa. 12. Prin sentința penală din 11 octombrie 2004, Judecătoria Oradea l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an și 8 luni de închisoare cu suspendare. Instanța a dedus din această pedeapsă durata arestării preventive a reclamantului, respectiv 21 septembrie – 10 decembrie 2001. Instanța a considerat, după ascultarea reclamantului, apărat de un avocat, și în urma unei proceduri publice și contradictorii, că reclamantul și alți șase colegi de la același punct de trecere a frontierei au săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice și de fals intelectual, pedepsite de art. 248 și, respectiv, art. 289 din Codul penal, cauzând Ministerului Finanțelor, prin deturnările lor în cursul activității de control vamal, un prejudiciu de aproximativ 2 201 573 847 de lei românești (aproximativ 519 424 189 euro) reprezentând taxe și accize nerealizate la bugetul statului. 13. Pronunțându-se asupra recursului declarat de reclamant și ceilalți co- inculpați, care au solicitat achitarea lor pe motiv că judecătoria a interpretat și a aplicat în mod greșit legislația aplicabilă, Tribunalul Timiș, prin sentința penală din 17 decembrie 2007, a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate de primul complet de judecată. 14. Prin decizia penală din 30 septembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a retrimis dosarul cauzei la Tribunalul Timiș. În fața acestei instanțe, reclamantul a solicitat tribunalului să constate împlinirea termenului de prescripție aplicabil infracțiunilor reținute în sarcina sa; cu toate acestea, a DECIZIA TRIPON ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI 4 solicitat instanței să continue procesul penal în temeiul art. 13 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru a obține o hotărâre de achitare. 15. Printr-o decizie din 31 martie 2010, Tribunalul Timiș a casat sentința penală din 11 octombrie 2004. Luând act de prescrierea infracțiunilor imputate reclamantului, instanța a admis solicitarea acestuia de continuare a procesului penal în temeiul art. 13 alin. (2) din Codul de procedură penală. Reexaminând toate probele în raport cu dosarul (declarații ale martorilor și co-inculpaților, rapoarte de expertiză tehnică, înscrisuri diverse etc.), instanța a considerat că o soluție de achitare a reclamantului în legătură cu acuzațiile pentru care era urmărit penal nu era posibilă în raport cu probele în defavoarea sa aflate în dosar, care dovedeau vinovăția acestuia. Instanța a dispus apoi încetarea procesului penal îndreptat împotriva sa
Concluziile Curții
Curtea a examinat admisibilitatea și fondul cererii în conformitate cu articolele Convenției.