Ghid

Ghid de informare a funcționarilor publici (obligatiile statului in conformitate cu CEDO)

Ghid tematic de jurisprudență elaborat pe baza hotărârilor și deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Principii, Cauze Relevante și Decizii de Referință

Cea de a 1178-a reuniune 17-18 septembrie 2013

Anexa 5

(Punctul 4.2d)

Set de instrumente pentru informarea funcţionarilor publici cu privire la obligaţiile statului în conformitate cu Convenţia europeană a drepturilor omului

(adoptat de Comitetul de Miniştri la 18 septembrie 2013, în cadrul celei de a 1178-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)

OBIECT

1. Prezentul set de instrumente are ca scop să ofere funcţionarilor publici din statele părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „Convenţia”) informaţii şi orientări practice care să îi ajute să respecte drepturile conferite de Convenţie persoanelor cu care au de-a face şi să îndeplinească obligaţiile ce le revin statelor în temeiul Convenţiei pentru a preveni, pe cât posibil, atingerile aduse Convenţiei.

CUI I SE ADRESEAZĂ SETUL DE INSTRUMENTE?

2. Setul de instrumente se adresează în principal funcţionarilor publici angajaţi în sistemul judiciar şi celor însărcinaţi cu menţinerea ordinii şi executarea pedepselor privative de libertate. Acesta îi vizează mai exact (dar nu exclusiv) pe agenţii de poliţie, agenţii de penitenciare, funcţionarii din domeniul imigrării şi personalul din cadrul unităţilor de psihiatrie cu regim închis sau al altor instituţii care au în grijă persoane vulnerabile.

3. În linii mai mari, setul de instrumente se adresează oricărui funcţionar care are relaţii cu publicul şi ale cărui acţiuni ar putea ridica probleme legate de drepturile garantate prin Convenţie, ca de exemplu asistenţii sociali, ofiţerii de stare civilă şi funcţionarii însărcinaţi cu eliberarea permiselor.

4. Setul nu se adresează magistraţilor, avocaţilor sau înalţilor funcţionari, ci se adresează mai degrabă funcţionarilor aflaţi „în prima linie”. Acesta nu necesită cunoştinţe juridice prealabile.

CONVENŢIA ŞI FUNCŢIONAREA ACESTEIA

5. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (cu titlul oficial) este un tratat internaţional încheiat între statele (în prezent în număr de 47) membre ale Consiliului Europei (a nu se confunda cu Uniunea Europeană). Înfiinţat în urma celui de al Doilea Război Mondial, Consiliul Europei este o organizaţie internaţională având ca misiune promovarea democraţiei, a drepturilor omului şi a statului de drept. Convenţia a fost adoptată în 1950.

6. Prin ratificarea Convenţiei, statele devin parte la aceasta şi se angajează să respecte obligaţiile ce decurg din aceasta. Toate statele membre au ratificat Convenţia.

7. Convenţia are un număr de protocoale facultative care se adaugă dispoziţiilor acesteia, completând drepturile fundamentale garantate de Convenţie. Statele membre pot accepta protocoalele facultative ratificându-le; nu toate statele au acceptat toate protocoalele facultative. Protocoalele adiţionale care au fost ratificate de statul dumneavoastră trebuie verificate pe site-ul Biroului de Tratate al Consiliului Europei.

8. Statele au dreptul de a formula derogări de la unele obligaţii din Convenţie. Această decizie se ia la nivel guvernamental. Cu excepţia cazului în care autorităţile statului dumneavoastră nu v-au informat că o derogare este în vigoare, se presupune că atât Convenţia, cât şi protocoalele facultative relevante se aplică integral.

9. Cea dintâi răspundere pentru asigurarea punerii în aplicare a Convenţiei în plan intern le revine statelor părţi (a se vedea infra, pct. 14). Legile şi politicile acestora ar trebui să fie încadrate şi toţi funcţionarii publici ar trebui să-şi exercite atribuţiile astfel încât să acorde efect deplin Convenţiei. De asemenea, statele trebuie să asigure un sistem de căi de atac în ceea ce priveşte încălcările Convenţiei. Numai în cazurile în care căile de atac interne pentru o pretinsă încălcare au fost folosite şi considerate inexistente sau inadecvate, o victimă are posibilitatea de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”).

10. Rolul Curţii este de a asigura respectarea, de către statele părţi, a obligaţiilor corespunzătoare Convenţiei şi protocoalelor la aceasta. Curtea se compune din câte un judecător pentru fiecare stat membru şi are sediul la Strasbourg. Aceasta are competenţă să se pronunţe cu privire la cererile oricărei persoane care se consideră victima încălcării, de către unul sau mai multe state părţi la Convenţie, a drepturilor sale pe care i le garantează Convenţia (şi să se pronunţe cu privire la litigiile interstatale, chiar dacă aceste cauze sunt rare şi fără relevanţă în contextul prezentului set de instrumente). Statele se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care acestea sunt părţi, ceea ce implică în general obligaţia de a plăti despăgubirile acordate de Curte, precum şi de a readuce pe cât posibil victima în poziţia în care aceasta se afla anterior încălcării, iar adeseori obligaţia de a modifica legislaţia sau practica naţională pentru a evita încălcări similare în viitor. Orice încălcare a Convenţiei de către un funcţionar public poate implica aşadar consecinţe foarte grave pentru statul respectiv ca şi, desigur, pentru victimă.

11. Fiecare cauză este examinată în funcţie de circumstanţele cazului dar, în cadrul procedurii, Curtea este frecvent determinată să dea o interpretare mai generală a dispoziţiilor Convenţiei şi să stabilească principii pentru aplicarea acesteia în conformitate cu evoluţia consensului european în materie de drept şi de politici. Având în vedere jurisprudenţa Curţii, Convenţia se impune statelor părţi, iar instanţele interne o aplică în dreptul intern. Din acest motiv, setul de instrumente face frecvent referire la anumite hotărâri din jurisprudenţă, care arată cum dispoziţiile Convenţiei au fost aplicate şi trebuie să ghideze acţiunile funcţionarilor publici.

FOLOSIREA SETULUI DE INSTRUMENTE

12. Setul de instrumente are trei părţi:

Partea I este un ghid al drepturilor conferite de Convenţie şi protocoalele la aceasta, precum şi al obligaţiilor corespunzătoare pentru state, prezentate în ordinea dispoziţiilor Convenţiei. (N.B.: Aşa cum am subliniat anterior, nu toate statele au ratificat toate protocoalele; partea a III-a prezintă starea actuală a obligaţiilor contractate de fiecare stat la data tipăririi). Dispoziţiile care sunt cele mai relevante pentru activitatea funcţionarilor publici cărora li se adresează prezentul set de instrumente sunt tratate mult mai detaliat decât cele care sunt invocate rar. Setul de instrumente nu urmăreşte să acopere toate chestiunile care ar putea apărea după modelul unui manual de drept, ci se concentrează selectiv asupra chestiunilor care sunt cele mai importante şi cele mai frecvente.

Partea a II-a conţine întrebări şi liste de control care evidenţiază aspectele ce trebuie luate în considerare pentru a-i ajuta pe funcţionarii publici să stabilească dacă o situaţie ar putea ridica o problemă în raport cu Convenţia. Aceasta este completată cu o schemă.

Partea a III-a conţine textul dispoziţiilor Convenţiei şi protocoalelor referitoare la drepturile garantate.

PARTEA I – DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE CE DECURG DIN CONVENŢIE ŞI PROTOCOALELE LA ACEASTA

CONVENŢIA

Obligaţia de a respecta drepturile omului (art. 1)

13. Principala obligaţie a statelor membre constă în faptul că „înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii” (ceea ce include, pentru statele părţi la diversele protocoale, obligaţia de a recunoaşte drepturile şi libertăţile definite în protocoalele respective).

14. Expresia „oricărei persoane” este foarte largă:

- persoanele care nu sunt cetăţenii statului respectiv sunt vizate în mod egal cu cele care au naţionalitatea statului; drepturile nu se aplică exclusiv cetăţenilor acelui stat;

- persoanele juridice (ca de exemplu societăţile, organizaţiile neguvernamentale şi asociaţiile) sunt vizate în mod egal cu persoanele fizice (ca de exemplu persoanele şi grupurile de persoane).

15. Expresia „aflate sub jurisdicţia lor” înseamnă în general „aflate pe teritoriul naţional”, însă Curtea a extins această definiţie în jurisprudenţa sa pentru a include cazurile excepţionale în care funcţionarii publici (de exemplu diplomaţii sau membrii forţelor armate) prezenţi pe un teritoriu străin exercită control şi autoritate asupra altora, sau în cazul în care un stat exercită, printr-o acţiune militară, un control efectiv asupra altui teritoriu decât cel naţional.

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

16. Semnificaţia anumitor expresii tehnice

Următoarele expresii folosite în prezentul ghid au o semnificaţie deosebită în contextul Convenţiei:

drepturile absolute nu pot fi puse în balanţă cu nevoile altora sau cu interesul public general. Acestea pot face obiectul unor excepţii specifice, ca de exemplu în cazul dreptului de a nu fi privat de libertate, prevăzut la art. 5, sau nu admit nicio excepţie în cazul în care sunt definite ca drepturi absolute, de exemplu dreptul de a nu fi supus torturii, prevăzut la art. 3;

drepturile relative sunt drepturi care pot face obiectul unei ingerinţe pentru a proteja drepturile altora sau, în linii mai largi, interesul general, ca de exemplu dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8;

obligaţiile negative impun autorităţilor statului obligaţia de a se abţine de la anumite acţiuni pentru a nu cauza o ingerinţă nejustificată în drepturile Convenţiei. Majoritatea drepturilor Convenţiei sunt formulate astfel;

obligaţiile pozitive impun autorităţilor statului obligaţia de a lua măsuri pentru apărarea drepturilor Convenţiei. În majoritatea cazurilor, acestea nu sunt menţionate explicit în text, ci au fost deduse de Curte.

Dreptul la viaţă (art. 2)

17. Art. 2 § 1 prevede că „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat […]”. Acest principiu admite o excepţie în cazul unei sentinţe capitale, care nu se aplică în statele părţi la Protocolul nr. 6 (abolirea pedepsei cu moartea cu excepţia cazului în care aceasta este prevăzută de legislaţia naţională pentru acte săvârşite în timp de război) sau Protocolul nr. 13 (abolirea totală a pedepsei cu moartea). Art. 2 § 2 prevede trei excepţii limitate la interdicţia de a cauza moartea cuiva în mod intenţionat.

18. Curtea a precizat că obligaţia pozitivă a statelor şi funcţionarilor acestora de a apăra viaţa necesită măsuri preventive în numeroase situaţii, ca de exemplu:

- pentru a apăra o persoană împotriva actelor de violenţă din partea terţilor; totuşi, aceasta poate fi invocată numai dacă autorităţile cunosc sau ar fi trebuit să cunoască existenţa unui risc real şi imediat şi nu au luat măsurile care erau de aşteptat din partea lor pentru a-l preveni. De exemplu, această obligaţie a fost încălcată într-o situaţie în care o persoană arestată preventiv a fost ucisă de un coleg de cameră care avea antecedente de violenţă şi de boală mintală (hotărârea Edwards împotriva Regatului Unit). Aceasta mai poate surveni în cazurile în care existau antecedente de violenţă în familie;

- pentru a apăra efectiv viaţa unei persoane aflate sub controlul lor;

- pentru a apăra o persoană împotriva actelor de automutilare, de exemplu atunci când se ştie că unele persoane private de libertate prezintă tendinţe suicidare;

- pentru a apăra persoanele care locuiesc în apropierea unor zone industriale periculoase, de exemplu într-o situaţie în care s-a produs o explozie letală la o instalaţie de evacuare despre care se ştia că prezintă riscuri de exploatare (hotărârea Oneryildiz împotriva Turciei), ori pentru a preveni catastrofe naturale previzibile.

19. Astfel, obligaţia de a proteja viaţa nu impune doar adoptarea unor prevederi legale, ca de exemplu pedepsind omuciderea. Aceasta cuprinde protecţia martorilor şi informatorilor, precum şi obligaţia persoanelor aflate la conducerea penitenciarelor, a centrelor de detenţie, a centrelor medicale şi unităţilor de psihiatrie de a proteja persoanele aflate în grija lor împotriva oricărei vătămări cauzatoare de moarte săvârşite de un terţ sau de propria persoană.

20. Recurgerea la forţă letală de către agenţii statului: Art. 2 § 2 enumeră situaţiile limitate în care recurgerea la forţă letală nu constituie o încălcare a dreptului de a nu cauza moartea cuiva în mod intenţionat. Acestea sunt cazurile în care recurgerea la forţă este necesară:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

21. Lista de excepţii este exhaustivă şi nu este dată cu titlu de exemple. Înainte de a recurge la forţa letală, statul trebuie să îndeplinească anumite condiţii foarte stricte. Recurgerea la forţă letală trebuie să fie absolut necesară pentru atingerea unuia sau mai multora dintre scopurile urmărite şi să fie strict proporţională cu scopurile respective. Nu este suficientă punerea în balanţă a dreptului individual şi a interesului general. Astfel, de exemplu, Curtea a hotărât că faptul că s-au tras 50 de focuri de armă în timpul intervenţiei la domiciliul unui presupus terorist depăşea cu mult limita apărării legitime şi justificabile a agenţilor de poliţie implicaţi (hotărârea Gul împotriva Turciei, 2000).

22. Obligaţia procedurală de a efectua anchete privind decesele: Curtea a introdus această obligaţie pe calea jurisprudenţei sale. Ancheta ar trebui declanşată automat de către autorităţi. Aceasta trebuie desfăşurată în mod rapid, eficace şi public şi totodată independent de organul care a recurs la forţa letală în acel caz. De asemenea, se impune o anchetă în cazul în care decesul survine în urma unor acte ale unor persoane particulare. În mod normal, aceasta trebuie desfăşurată la cel mai înalt nivel, însă personalul de execuţie trebuie să se pregătească pentru această eventualitate, de exemplu păstrând datele primite în legătură cu existenţa unui risc pentru viaţă sau informaţii detaliate privind supravegherea riscurilor de suicid în timpul detenţiei etc. Membrii personalului trebuie să coopereze pe deplin şi în mod onest în cadrul anchetelor care, în caz contrar, ar putea să nu fie conforme normelor prevăzute de Convenţie.

23. Dreptul la viaţă mai poate fi invocat în cazurile de expulzare şi extrădare, dacă persoana este trimisă într-o ţară în care riscă realmente să fie supusă pedepsei capitale. Expulzarea sau extrădarea rezultă de regulă în urma unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţii ministeriale, însă personalul autorităţilor pentru imigrări şi ceilalţi intervenienţi trebuie să conştientizeze această eventualitate şi să se informeze înainte de a trimite un potenţial imigrant într-o ţară terţă în care ar putea fi expus acestui risc.

Interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante (art. 3)

24. Art. 3 prevede că „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

25. Acesta este un drept absolut. În acest caz, lucru rar întâlnit în dispoziţiile Convenţiei, articolul nu prevede nicio excepţie şi nicio condiţie, iar Curtea nu a dedus din acesta nicio excepţie sau condiţie implicită. Aceasta înseamnă că nici interesul general, nici drepturile terţilor, nici acţiunile victimei, indiferent de gradul de periculozitate sau gravitatea faptelor sale penale, nu pot justifica tratamentele interzise prin acest articol.

26. Art. 3 a fost invocat în situaţii foarte diverse, însă contextul cel mai frecvent se referă la tratamentul persoanelor private de libertate. Prin urmare, agenţii de poliţie şi celelalte persoane care au în pază persoane private de libertate (agenţii de penitenciare, personalul autorităţilor pentru imigrări şi personalul din cadrul centrelor de detenţie sau al unităţilor de psihiatrie cu regim închis) au în special sarcina de a veghea la evitarea oricărei încălcări a acestui articol. Este prudent să se facă o evaluare prealabilă a riscului de rele tratamente, în special pentru categoriile vulnerabile (presupuşi pedofili, minorităţi etc.).

27. „Tortura” a fost definită ca „tratamente inumane intenţionate, cauzatoare de suferinţe extrem de grave şi crude”. Gradul de suferinţă constituie principala diferenţă dintre un act de tortură şi un tratament inuman, însă actul trebuie să fie totodată intenţionat, de exemplu să fie aplicat cu scopul de a obţine informaţii sau de a intimida. (N.B.: Faptul că informaţia poate salva vieţi nevinovate nu justifică tortura. Curtea a considerat în special că reprezintă acte de tortură violurile, ameninţările cu violenţa împotriva membrilor familiei, legarea la ochi şi simularea unei execuţii. Suferinţa cauzată poate fi fizică sau psihică. Pragul torturii progresează: acte care nu erau considerate acte de tortură acum 30 de ani pot fi considerate ca atare în prezent deoarece normele devin mai stricte (hotărârea Selmouni împotriva Franţei, având ca obiect loviturile aplicate unui suspect). Acelaşi lucru este valabil pentru tratamentul inuman.

28. „Tratamentul inuman” trebuie să atingă un nivel minim de gravitate şi „să cauzeze fie leziuni corporale, fie grave suferinţe mentale”. Nu este obligatoriu să fie intenţionat şi nici aplicat într-un anume scop. În cazul specific al vătămărilor cauzate în timpul arestului preventiv, în care o persoană aflată într-o bună stare de sănătate anterior arestării sau privării sale de libertate prezintă drept urmare semne de vătămare dovedite, autorităţilor le revine sarcina de a dovedi că nu s-a făcut uz de forţă sau că aceasta nu a fost excesivă ori a fost justificată de acţiunile persoanei în cauză. Contenţionarea abuzivă a unei persoane private de libertate sau a unui pacient internat la psihiatrie poate constitui, de asemenea, un tratament inuman.

29. „Tratamentul degradant” implică umilire sau înjosire mai degrabă decât suferinţe fizice ori mentale. Ca şi în cazul tratamentului inuman, tratamentul degradant nu trebuie neapărat să fie intenţionat. Cel mai frecvent, condiţiile de detenţie sunt cele care constituite tratamente degradante, de exemplu în cazul unei îndelungate privări de libertate caracterizate prin condiţii insalubre şi supraaglomerare în celule (hotărârea Kalashnikov împotriva Rusiei). Aceleaşi condiţii pot fi încadrate ca inumane dacă depăşesc un anumit grad de gravitate. Percheziţiile corporale, chiar dacă sunt justificate din motive de securitate, pot fi degradante dacă sunt efectuate desconsiderând demnitatea umană, de exemplu în public sau în prezenţa unor persoane de sex opus. Detenţia în izolare nu este neapărat inumană sau degradantă, dar poate fi considerată astfel dacă este îndelungată. Neacordarea asistenţei medicale sau refuzarea acordării acesteia poate constitui un tratament degradant dacă astfel se cauzează anxietate, stres ori suferinţă, mai ales în cazul pacienţilor internaţi la psihiatrie. Din contră, o intervenţie medicală forţată, ca de exemplu hrănirea forţată, care în principiu nu constituie un tratament inuman sau degradant, poate deveni astfel dacă nu este necesară din punct de vedere medical sau dacă este aplicată fără garanţii sau fără respectarea persoanei. Se poate face o comparaţie între două cauze în care s-a recurs la o intervenţie medicală pentru recuperarea unor droguri înghiţite de persoane bănuite de trafic de droguri. În cauza Jalloh împotriva Germaniei, s-a administrat forţat un vomitiv pentru a obţine probele, în pofida unei opoziţii considerabile. Modul în care s-a acţionat era degradant şi implica riscuri pentru sănătate. S-a constatat încălcarea art. 3. În cauza Bogumil împotriva Portugaliei, s-a efectuat o intervenţie chirurgicală, la recomandarea medicului şi sub supraveghere medicală, pentru extragerea unui plic de cocaină din stomacul reclamantului mai degrabă pentru salvarea vieţii acestuia decât pentru obţinerea unor probe. Nu s-a constatat nicio încălcare. Trebuie subliniată în mod deosebit importanţa coordonării dintre agenţii din unităţile de detenţie şi medicii din astfel de situaţii. Imobilizarea cu cătuşe nu constituie un tratament degradant dacă este o necesitate rezonabilă, de exemplu pentru a evita ca persoana în cauză să fugă ori să rănească alte persoane, dar poate constitui tratament degradant dacă persoana imobilizată cu cătuşe necesită îngrijiri medicale sau este expusă privirilor publicului ori este înfăţişată astfel în instanţă.

30. Discriminarea, de exemplu pe motive etnice, în cazul în care se cumulează cu rele tratamente dovedite, poate constitui o încălcare a art. 3, de exemplu într-o situaţie în care nişte suspecţi romi sunt trataţi cu ostilitate sau într-un mod degradant de către autorităţile judiciare şi executive (Moldovan împotriva României nr. 2).

31. Expulzarea sau extrădarea unei persoane către o ţară terţă în care riscă realmente să fie supusă unor tratamente ce contravin art. 3 poate constitui o încălcare a acestui articol de către ţara care a efectuat expulzarea. Ca şi în cazul art. 2, decizia de expulzare se pronunţă în majoritatea cazurilor de către instanţele de judecată sau autorităţile administrative. Însă condiţiile expulzării intră adesea în sarcina agenţilor de poliţie sau a personalului autorităţilor pentru imigrări. Se impune garantarea unui tratament uman în permanenţă, iar o persoană a cărei stare de sănătate nu îi permite să călătorească nu trebuie să fie obligată la acest lucru.

32. Obligaţii pozitive care decurg din art. 3: obligaţia de prevenire a tratamentelor contrare art. 3 îi revine în principal Guvernului prin intermediul adoptării unor acte cu putere de lege şi norme administrative. Însă această obligaţie poate viza totodată personalul cu funcţii de execuţie şi poate fi invocată, de exemplu, într-o situaţie în care asistenţii sociali nu au luat măsuri rezonabile pentru protejarea unor minori împotriva neglijenţei grave din partea părinţilor despre care aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă (hotărârea Z împotriva Regatului Unit). Atunci când este vorba despre categorii vulnerabile - ca de exemplu copii, alienaţi mintal sau persoane private de libertate - obligaţia statului de a preveni relele tratamente este şi mai mare.

33. Obligaţia procedurală de a efectua anchete: ca şi în cazul dreptului la viaţă (art. 2), în cazul în care se invocă încălcarea art. 3, există obligaţia de a efectua o anchetă independentă, efectivă şi rapidă. De exemplu, rănile trebuie să facă obiectul unui examen medical cât mai repede posibil pentru a stabili cum au fost cauzate. Agenţii de poliţie şi ceilalţi agenţi trebuie să ţină la zi registre detaliate şi exacte cu acţiunile lor şi, dacă sunt acuzaţi de rele tratamente, să coopereze în totalitate la anchetă.

Interzicerea sclaviei, aservirii şi a muncii forţate (art. 4)

34. „Sclavia” este „starea sau condiţia unei persoane asupra căreia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea”. Într-o cauză în care era vorba despre o tânără adusă din ţara ei natală şi constrânsă să lucreze multe ore fără a fi remunerată în serviciul unei familii şi să locuiască la domiciliul acesteia fără posibilitatea de a schimba situaţia, Curtea a considerat că aceasta nu era sclavă (deoarece nu era „proprietatea” familiei) ci se afla în stare de aservire (hotărârea Siliadin împotriva Franţei) deoarece locul de şedere şi locul de muncă i-au fost impuse împotriva voinţei sale.

35. „Munca forţată sau obligatorie” corespunde situaţiei în care o persoană trebuie să muncească ori să ofere servicii sub ameninţarea unei sancţiuni. Alin. 3 de la art. 4 enumeră trei situaţii care nu sunt considerate „muncă forţată sau obligatorie” în sensul acestui articol:

a) orice muncă impusă unei persoane supuse detenţiei în condiţii legale;

b) orice serviciu cu caracter militar (ori servicii echivalente recunoscute);

c) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale (de exemplu rolul de jurat).

36. Obligaţia pozitivă de a efectua anchete se poate aplica şi în cazul acestui articol, mai ales în cazurile de exploatare a persoanelor şi de aservire domestică. Ancheta trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe de transparenţă, eficacitate şi independenţă sus-menţionate în legătură cu art. 2 şi 3 (a se vedea supra, pct. 23).

Dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5)

37. Dreptul de a nu fi privat de libertatea persoanei fără motiv legal constituie unul dintre pilonii sistemului Convenţiei. Astfel, art. 5 stabileşte de la bun început o prezumţie în favoarea libertăţii, atât pozitivă, cât şi negativă: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale […]”.

38. Privarea de libertate are două elemente: detenţia într-un loc anumit pe o durată considerabilă şi lipsa consimţământului persoanei private de libertate. Acest lucru nu implică închiderea fizică într-un loc. În paralel, controlarea, în anumite situaţii, a unui mare număr de persoane din motive de securitate nu echivalează cu o privare de libertate în sensul art. 5, ca de exemplu controlarea unei mulţimi de oameni în timpul evenimentelor sportive sau pe drumurile publice în urma unui accident. Curtea a considerat de asemenea că, în anumite împrejurări, art. 5 nu se aplică atunci când manifestanţii, inclusiv cei violenţi, au fost izolaţi de un cordon format de forţele de ordine într-un cartier timp de câteva ore (Austin şi alţii împotriva Regatului Unit).

39. Curtea a subliniat că protecţia împotriva arbitrariului constituie punctul central al art. 5, care conferă dreptul la siguranţă şi la libertate şi impune respectarea căilor legale în toate cazurile. Astfel, într-o situaţie în care un resortisant străin era dat în urmărire pentru asasinat într-o ţară A dar nu putea fi extrădat în acea ţară din motive juridice, acesta a fost arestat de poliţişti şi dus cu forţa într-o maşină până la frontiera cu ţara B, din care putea fi extrădat. Curtea a considerat că arestarea, care avea ca obiect eludarea dispoziţiilor legii privind extrădarea, era arbitrară şi contrară art. 5 (hotărârea Bozano împotriva Franţei).

40. Spre deosebire de art. 3, dreptul la libertate nu este absolut (a se vedea supra, pct. 17). Evident, există motive legitime pentru care societatea poate fi nevoită să priveze de libertate anumite persoane în interes general, în special în cazurile în care faptele respectivelor persoane constituie o ameninţare pentru sine ori pentru terţi. Astfel, acest drept admite şase excepţii clare şi exhaustive, enumerate la § 1 lit. a)-f). Este deosebit de important ca agenţii forţelor de ordine, în special cei care au atribuţii în materie de arestare şi reţinere, să respecte cu stricteţe limitele stabilite la lit. a)-f) şi să supună de îndată controlului judecătoresc acţiunile şi deciziile lor.

41. Cele şase excepţii în care este permisă privarea de libertate sunt următoarele:

a) dacă persoana este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de o instanţă competentă;

b) o persoană poate fi deţinută pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată de o instanţă competentă ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) o persoană poate fi arestată şi reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d) un minor (însemnând o persoană cu vârsta sub 18 ani) poate fi deţinut pentru a se asigura că acesta beneficiază de educaţie sau în aşteptarea unei proceduri judecătoreşti de altă natură decât penală [de exemplu pentru a-l constrânge pe minor să primească îngrijiri, procedurile penale fiind declanşate prin lit. c)];

e) o persoană susceptibilă să transmită o boală contagioasă, un alienat, un alcoolic, un toxicoman sau un vagabond pot fi deţinuţi;

f) o persoană poate fi arestată sau deţinută pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

42. Cele şase situaţii sunt subordonate condiţiei ca detenţia să fie legală. Asta înseamnă nu numai că trebuie să fie în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern şi cu o procedură care sunt totodată accesibile şi previzibile, ci şi că aplicarea dreptului intern trebuie să fie conformă cu Convenţia, respectiv să urmărească unul dintre obiectivele menţionate la lit. a)-f).

43. Detenţia pentru garantarea respectării unei obligaţii prevăzute de lege [lit. b)] include situaţii precum supunerea la un baraj rutier, la un alcooltest sau la verificarea identităţii în mod inopinat, precum şi alte exerciţii curente ce fac parte din prerogativele poliţiei. Orice măsură de detenţie trebuie decisă în ultimă instanţă, după ce persoanei i s-a acordat posibilitatea de a se conforma voluntar măsurii. De asemenea, aceasta trebuie să fie proporţională şi menită să impună respect mai degrabă decât o sancţiune. 44. Arestarea urmată de detenţie sub bănuiala săvârşirii unei infracţiuni de către persoana în cauză [lit. c)] constituie situaţia excepţională cea mai frecventă şi cea care ridică probleme cel mai frecvent. Arestarea trebuie să fie justificată de o suspiciune întemeiată, scopul fiind acela de a urmări penal persoana respectivă mai degrabă decât de a căuta informaţii susceptibile să conducă la urmărirea sa penală. Însă Curtea admite că detenţia pe durata interogatoriului este permisă, această durată putând fi mai mare în anumite cazuri, ca de exemplu în cazul unor suspiciuni legate de un act terorist, din cauza dificultăţii strângerii de probe concrete în susţinerea acuzaţiilor. 45. Curtea nu a definit termenul „alienat” [lit. e)] deoarece opiniile şi practicile medicale sunt în continuă evoluţie. Singura metodă sigură de lucru pentru agenţi constă aşadar în a nu dispune plasamentul (şi menţinerea) persoanelor în detenţie decât în temeiul unui aviz medical autorizat, obiectiv şi recent. Locul şi condiţiile în care o persoană stă în detenţie trebuie să fie pe măsura situaţiei acesteia. Plasamentul unui alienat într-o instituţie socială poate echivala cu o privare de libertate.

46. Referitor la alienaţi, alcoolici, toxicomani şi vagabonzi [lit. e)], Curtea impune ca reacţia să fie proporţională cu comportamentul persoanei în cauză. Într-o cauză în care o persoană aflată sub influenţa alcoolului şi-a pierdut stăpânirea de sine în interiorul unui oficiu poştal, poliţiştii au condus-o la un centru de trezire unde a fost ţinută mai mult de şase ore. Nu s-a stabilit că acea persoană reprezenta o ameninţare pentru sine sau pentru terţi; mai mult, aceasta nu avea antecedente. Poliţiştii aveau alte opţiuni (ca de exemplu să o conducă la domiciliul său). Potrivit Curţii, „privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât dacă alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi considerate insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public” (hotărârea Witold Litwa împotriva Poloniei).

47. Detenţia unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori extrădare [lit. f)] se poate realiza într-un centru de detenţie special conceput pentru soluţionarea rapidă a acestor cazuri, însă numai pentru o scurtă perioadă de timp (o durată de 7 zile a fost considerată acceptabilă în hotărârea Saadi împotriva Regatului Unit). Se poate vorbi de detenţie chiar şi în afara centrelor de detenţie recunoscute ca atare: s-a constatat o încălcare într-o cauză în care solicitanţii de azil au fost închişi în zona de tranzit a unui aeroport timp de 20 de zile înainte de a fi expulzaţi. Teoretic, aceştia erau liberi să plece, însă practic nu aveau unde să se ducă şi nu beneficiau de nicio asistenţă juridică ori socială. Garanţiile prevăzute la art. 5 nu au fost respectate (hotărârea Amuur împotriva Franţei).

48. Art. 5 § 2 prevede că orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. Este o garanţie elementară ca o persoană să fie informată despre motivele pentru care este arestată, în termeni simpli care nu sunt tehnici, pentru a putea contesta infracţiunea sau măsura privativă de libertate, după caz folosind o cale de atac jurisdicţională (a se vedea supra, art. 5 § 4). Limba necesară poate fi o limbă străină sau, de exemplu, limbajul semnelor dacă persoana arestată este surdo-mută. Condiţia informării „în termenul cel mai scurt ” poate depinde de circumstanţele cauzei, însă Curtea a precizat că informaţia ar trebui comunicată persoanei private de libertate „în câteva ore de la arestarea sa”. De asemenea, nivelul de detalii necesar poate diferi: în unele cazuri în care existau bănuieli de terorism, Curtea a admis că motivele puteau fi concise şi mai puţin clare decât în cazurile obişnuite, pentru a evita divulgarea prea multor informaţii despre ceea ce autorităţile ştiu sau nu. În cazuri excepţionale, informaţia poate fi comunicată reprezentantului persoanei arestate (de exemplu în cazul în care starea mintală a persoanei o împiedică să înţeleagă).

49. Conform § 3, o persoană arestată cu suspiciunea că a săvârşit o infracţiune trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Acest lucru trebuie făcut automat, persoana privată de libertate nefiind obligată să solicite acest drept (spre deosebire de dreptul prevăzut la § 4, a se vedea infra). Persoana în faţa căreia este adusă persoana arestată sau deţinută poate fi un judecător, un alt magistrat sau un funcţionar în domeniul justiţiei, cu condiţia ca aceasta persoană să fie independentă de autorităţi şi părţile implicate şi totodată să fie imparţială. Este necesar ca această persoană să aibă competenţa să se pronunţe asupra fondului cererii, să verifice că arestarea şi detenţia se bazează pe motive suficiente şi să dispună eliberarea în caz contrar. Expresia „de îndată” poate primi diverse interpretări, însă, în general, înseamnă ziua următoare. Curtea a considerat că 4 zile constituie termenul maxim, deşi este posibil ca unele termene mai scurte să fie totuşi contrare Convenţiei. Decizia de punere în libertate pe cauţiune poate fi luată în acest stadiu sau imediat după acesta. Curtea dispune ca necesitatea arestării preventive să fie stabilită (de exemplu ca urmare a riscului ca persoana deţinută să fugă) ţinând seama de circumstanţele fiecărui caz în parte, în temeiul prezumţiei generale în favoarea libertăţii. Este sarcina Ministerului Public, a instanţelor şi poliţiei să procedeze astfel încât cauza să se judece într-un termen rezonabil. Cu toţii trebuie să-şi coordoneze eforturile în acest scop.

50. Art. 5 § 4 constituie dispoziţia de „habeas corpus” a Convenţiei, acesta conferind persoanei arestate sau deţinute dreptul să introducă o cale de atac în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. Acest drept nu poate fi folosit pentru a contesta o pedeapsă privativă de libertate pronunţată printr-o sentinţă penală [art. 5 § 1 lit. a)]. Procedura trebuie să fie contradictorie, iar egalitatea armelor între cele două părţi trebuie să fie garantată, ceea ce implică faptul că persoanele private de libertate şi reprezentanţii lor trebuie să aibă acces la documente esenţiale, în baza cărora se solicită privarea de libertate. Expresia „într-un termen scurt” înseamnă că nu ar trebui să existe vreo întârziere nejustificată în cadrul procedurii judiciare (de exemplu: întârziere cauzată de traducerea documentelor folosite în procedură). Dacă privarea de libertate a fost dispusă de o instanţă, acest drept este considerat în general ca fiind îndeplinit. Acest drept implică de obicei un drept de a declanşa periodic o procedură de control al legalităţii măsurii privative de libertate.

51. Art. 5 § 5 garantează dreptul la reparaţii al oricărei persoane care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor art. 5. Exercitarea efectivă a acestui drept aparţine altor persoane decât funcţionarii cu atribuţii în materie de arestare şi reţinere. Totuşi, această dispoziţie trebuie să constituie un stimulent puternic pentru ca aceştia din urmă să respecte drepturile conferite prin art. 5. În caz contrar, statul poate avea mult de plătit.

Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

52. Principala dispoziţie a art. 6, respectiv prima teză de la § 1, este următoarea: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

53. Dreptul la un proces echitabil este o garanţie fundamentală în orice societate democratică, acest articol constituind una dintre cele mai importante dispoziţii ale Convenţiei şi una dintre cele invocate cel mai frecvent. Cauzele având ca obiect dreptul la un proces echitabil sunt mai numeroase decât cele referitoare la orice altă chestiune. Responsabilitatea de a veghea la respectarea dreptului la un proces echitabil revine într-o măsură mai mare judecătorilor, Ministerului Public şi legiuitorilor decât funcţionarilor aflaţi în legătură directă cu publicul, cărora li se adresează prezentul set de instrumente. Însă agenţii de poliţie (care în unele sisteme pot juca rolul Ministerului Public) şi agenţii de penitenciare îşi asumă responsabilităţi în dosarele penale, în vreme ce alţi funcţionari – funcţionarii din sistemul juridic, asistenţii sociali, funcţionarii însărcinaţi cu eliberarea permiselor şi ofiţerii de stare civilă – pot avea responsabilităţi şi în dosarele civile.

54. Întrucât Convenţia trebuie aplicată în numeroase state ale căror sisteme juridice diferă semnificativ, Curtea a precizat semnificaţia „autonomă” faţă de Convenţie a numeroşi termeni din acest articol. Acesta este în special cazul termenilor „penal”, „acuzaţie” şi „drept cu caracter civil”. Aceşti termeni nu au neapărat aceeaşi semnificaţie ca în sistemele interne.

Procedurile civile

55. În principiu, art. 6 se aplică în general tuturor litigiilor civile, cu anumite excepţii stabilite de mai mult timp. În practică, cel mai simplu este să se enumere anumite cazuri în care Curtea a stabilit că se aplică art. 6, precum şi alte cazuri în care nu se aplică acest articol. Cu toate acestea, trebuie remarcat că listele de mai jos nu sunt exhaustive şi că practica este în continuă evoluţie:

Litigiile în care s-a aplicat art. 6:

litigii referitoare la dreptul de proprietate, ca de exemplu litigiile în materie de amenajare a teritoriului;

decizii de acordare a unor permise, ca de exemplu licenţe profesionale sau de comercializare a băuturilor;

proceduri în materie de dreptul familiei, ca de exemplu proceduri de adopţie, de înapoiere transfrontalieră a copiilor şi de plasament în familie sau într-un centru de primire;

cereri de reparaţii formulate împotriva autorităţilor publice, în special a spitalelor;

cereri de prestaţii sociale în măsura în care există un drept, cu alte cuvinte prestaţia nu este pur discreţionară; proceduri disciplinare împotriva magistraţilor şi litigii referitoare la funcţia publică. Litigii în care nu s-a aplicat art. 6: litigii în materie de imigrare şi naţionalitate; litigii în materie de fiscalitate între contribuabil şi autorităţile fiscale; litigii legate de dreptul electoral, ca de exemplu dreptul de a candida la o funcţie electivă. 56. În toate cauzele civile în care se aplică, art. 6 § 1 prevede în mod expres: o şedinţă publică, cu anumite excepţii, ca de exemplu protejarea copilului în cauzele de dreptul familiei; o instanţă independentă şi imparţială, respectiv o instanţă care este independentă faţă de autorităţi şi părţi şi totodată este neutră; un proces într-un termen rezonabil; o hotărâre pronunţată în mod public, cu alte cuvinte hotărârea trebuie să fie disponibilă public, chiar dacă nu a fost pronunţată într-o şedinţă publică. 57. Curtea a dedus de la art. 6 § 1 următoarele drepturi: accesul (atât fizic, cât şi procedural) la o instanţă; reprezentarea în justiţie în cauzele civile [alin. 3 lit. c) prevede deja acest drept în cadrul cauzelor penale, a se vedea mai jos]; dreptul de a participa efectiv, de exemplu prin intermediul unei proceduri contradictorii în care probele de care dispune una dintre părţi sunt comunicate părţii adverse şi egalitatea armelor este garantată, adică fiecare dintre părţi are realmente posibilitatea de a-şi prezenta poziţia; obligaţia instanţei de a ţine seama în totalitate şi în mod egal de cele două părţi implicate în cauză; dreptul la o hotărâre/decizie motivată; obligaţia statului de a executa o sentinţă civilă în timp util şi în mod efectiv; securitatea juridică, incluzând caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti. 58. Principalul efect pentru agenţii publici este acela că persoanele care se ocupă de litigii civile având ca obiect art. 6 trebuie să vegheze la respectarea dreptului la un proces echitabil, fie în stadiul deciziei administrative, fie ulterior în stadiul controlului jurisdicţional. Acest lucru îi vizează mai ales pe asistenţii sociali care se ocupă de cauze având ca obiect adopţia sau plasamentul copiilor, funcţionarii din domeniul urbanistic care se ocupă de cererile pentru certificate de urbanism, autorităţile însărcinate cu eliberarea autorizaţiilor şi organismele profesionale care eliberează certificate profesionale, funcţionarii din domeniul serviciilor sociale în contact cu solicitanţii etc.

Procedurile penale

59. În ceea ce priveşte procesele având ca obiect o acuzaţie în materie penală, garanţiile procedurale sunt mai stricte decât în cazul celorlalte proceduri judiciare. Termenul „penal” are o semnificaţie aparte în temeiul Convenţiei şi poate include procedurile disciplinare, administrative sau fiscale dacă acestea pot conduce la condamnarea persoanei respective.

60. Pe lângă drepturile menţionate la § 1, orice persoană urmărită pentru o faptă penală are totodată drepturile specifice menţionate la § 2 şi 3 lit. a)-f):

Prezumţia de nevinovăţie (§ 2). Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Există dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina. Funcţionarii publici pot încălca acest drept dacă declară ori dau de înţeles în public, de exemplu prin mass media, că o persoană este răspunzătoare de o infracţiune înainte ca o instanţă să o declare vinovată. Această dispoziţie nu împiedică efectuarea unor verificări preliminare precum analiza sângelui şi a urinei şi nici emiterea unor dispoziţii pentru prezentarea documentelor.

Dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa [§ 3 lit. a)]. Această dispoziţie este comparabilă cu dreptul prevăzut la art. 5 § 2 (a se vedea supra), însă obiectul acesteia este diferit. Obiectul art. 5 este de a permite unei persoane să conteste arestarea sau detenţia sa, pe când cel al art. 6 este de a-i permite să-şi pregătească apărarea. Această sarcină revine în general poliţiei, funcţionarilor din cadrul instanţelor sau celor din cadrul Ministerului Public. Persoana trebuie să fie în măsură să înţeleagă informaţia, inclusiv, după caz, oferindu-i-se posibilitatea unei traduceri [pe cheltuiala statului, a se vedea infra § 3 lit. e)]. În cazul în care acuzatul suferă de un handicap (ca de exemplu cecitate, surditate sau o boală mintală) care implică dificultăţi de înţelegere, poate fi necesară un alt tip de asistenţă specială.

Dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale [§ 3 lit. b)]. Timpul necesar depinde de complexitatea cauzei, însă înlesnirile includ întotdeauna, în ceea ce priveşte persoanele arestate preventiv, posibilitatea de a primi vizita propriilor avocaţi, cu care trebuie să se poată conversa confidenţial, fără a fi ascultaţi de către agenţii de poliţie sau agenţii de penitenciar.

Dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer [§ 3 lit. c)]. Problemele legate de accesul avocaţilor la acuzat aparţin tot acestui drept. Curtea a considerat că asistenţa acordată de un avocat trebuie să fie concretă şi efectivă, mai ales în stadiul procedurii preliminare şi în cadrul şedinţei. Astfel, într-o cauză în care în care un deţinut notoriu a fost interogat timp de aproape 7 zile fără să i se permită consultarea unui avocat, s-a constatat existenţa unei încălcări pe motiv că apărarea acestuia risca să fie compromisă iremediabil. În aceeaşi cauză, întrucât dosarele erau foarte voluminoase, două vizite a câte o oră pe săptămână nu au fost considerate suficiente pentru a-i permite acuzatului să-şi pregătească apărarea (hotărârea Öcalan împotriva Turciei). De asemenea, întrevederile trebuie să se desfăşoare în afara razei auditive a funcţionarilor. Ca regulă generală, asistenţa avocatului este necesară încă de la primul interogatoriu efectuat de poliţie.

Dreptul să întrebe sau să solicite ascultarea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi ascultarea martorilor apărării [§ 3 lit. d)]. În cazul în care o mărturie este decisivă pentru stabilirea vinovăţiei acuzatului, acestuia din urmă trebuie să i se acorde posibilitatea confruntării cu martorul, sub supravegherea unui avocat dacă este necesar.

Dreptul să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în procedură [§ 3 lit. e)].

61. Din cele de mai sus reiese că, în cauzele cu caracter penal, rolul jucat de agenţii de poliţie şi agenţii de penitenciare pentru respectarea şi apărarea drepturilor este mult mai semnificativ decât în cauzele civile. Pe lângă exemplele prezentate, durata procedurilor depinde în special de eficacitatea cercetărilor efectuate de poliţie. Curtea include faza cercetării penale când evaluează dacă durata este rezonabilă.

Nicio pedeapsă fără lege (art. 7)

62. Această dispoziţie interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal. Aceasta include dreptul de a nu fi judecat ori sancţionat pentru o faptă care nu constituia infracţiune în momentul în care a fost săvârşită. Organele de poliţie trebuie să verifice dacă infracţiunile şi pedepsele erau prevăzute de legislaţia în vigoare la data faptelor pentru care persoanele au fost arestate şi urmărite penal. Din nou, trebuie precizat că termenul „penal” are o semnificaţie aparte în temeiul Convenţiei şi poate include procedurile disciplinare, administrative sau fiscale dacă acestea pot conduce la condamnarea persoanei respective.

Art. 8 - 11

63. Aceste patru articole (care se referă la respectarea vieţii private şi de familie; libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; libertatea de exprimare; şi libertatea de întrunire şi de asociere) prezintă câteva caracteristici comune:

toate consacră drepturi relative;

acestea sunt structurate în două alineate; primul alineat menţionează dreptul consacrat, iar al doilea alineat stabileşte împrejurările în care se poate justifica o ingerinţă;

elementele specifice celui de al doilea alineat diferă, însă acestea conţin trei cerinţe comune pentru a putea justifica o ingerinţă în exercitarea dreptului respectiv.

64. În primul rând, ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege. Termenul „lege” include actele cu putere de lege şi actele administrative, „common law” şi dreptul Uniunii Europene în ţările subordonate acestor tipuri de ordine juridică, precum şi prevederile statutare ale organismelor profesionale, ale universităţilor etc. Legea trebuie să facă parte dintr-o ordine juridică naţională. De asemenea, aceasta trebuie să fie accesibilă, adică pusă la dispoziţia publicului, şi previzibilă, adică suficient de clară pentru a permite unei persoane să-şi modifice conduita pentru a se conforma legii. Într-una din numeroasele cauze referitoare la ascultarea convorbirilor telefonice în privinţa cărora a fost sesizată, Curtea a concluzionat că o lege nu conţinea dispoziţii suficient de clare şi exacte, mai ales în raport cu gravitatea ingerinţei şi sofisticarea crescândă a tehnologiei (Kruslin împotriva Franţei).

65. În al doilea rând, ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim. Fiecare dintre cele două alineate prezintă o listă de scopuri specifice autorizate, care diferă de la un articol la altul, precum „prevenirea faptelor penale”, „apărarea ordinii, protejarea sănătăţii sau a moralei publice”, ori „protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

66. În al treilea rând, ingerinţa trebuie să constituie una dintre acele „măsuri necesare, într-o societate democratică” pentru îndeplinirea scopului respectiv. Termenul „necesar” nu se înţelege nici ca „indispensabil” la o extremă, nici ca pur şi simplu „rezonabil” la cealaltă extremă. Înseamnă că Guvernul trebuie să demonstreze existenţa unei „nevoi sociale imperioase” a acestei ingerinţe şi proporţionalitatea ei cu scopul urmărit. Deşi termenul „proporţionalitate” nu apare propriu-zis în textul Convenţiei, acesta constituie punctul central al interpretării lui de către Curte. Astfel, chiar şi o politică sau un act ce urmăreşte un scop legitim nu se consideră acceptabile dacă mijloacele folosite sunt excesive, arbitrare sau inechitabile. Convenţia impune mai ales autorităţilor naţionale să găsească un echilibru just între respectarea drepturilor persoanelor şi preocuparea pentru interesul general; de asemenea, uneori poate fi vorba de punerea în balanţă a unor drepturi individuale concurente. Curtea a recunoscut că este în principal sarcina autorităţilor naţionale să garanteze apărarea drepturilor omului şi realizarea unui echilibru potrivit, precum şi că acestea sunt în general mai bine plasate decât Curtea ca să evalueze necesitatea unei ingerinţe. În consecinţă, aceasta a elaborat un principiu conform căruia statele au o oarecare latitudine în acest domeniu pe care îl denumeşte „marjă de apreciere”, admiţând circumstanţele sociale şi alte diferenţe între ţări, ca şi soluţiile locale. Această latitudine este totuşi limitată şi rămâne subordonată controlului exercitat de Curte. Aceasta va fi mai mare dacă practica diferă semnificativ de la o ţară europeană la alta decât dacă există un consens care nu este circumscris politicii sau practicii unui stat. Aşa cum comportamentele sociale se schimbă din fire, jurisprudenţa Curţii evoluează în paralel cu aceste comportamente.

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8)

67. În conformitate cu art. 8 § 1, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Curtea a reţinut o interpretare largă a tuturor acestor termeni, depăşind sensul lor obişnuit în numeroase sisteme juridice naţionale. Autorităţile trebuie să conştientizeze acest lucru şi să nu presupună că sensul Convenţiei va fi asemănător cu cel cu care sunt ele obişnuite.

68. „Viaţa privată” trebuie considerată într-un sens mai larg decât intimitatea (care constă în principal în dreptul la confidenţialitate şi dreptul de a trăi separat de restul lumii). Aceasta include, în special, identitatea personală, orientarea sexuală şi activitatea sexuală, identitatea de gen, protecţia datelor, dreptul de a nu suporta poluarea fonică sau toxică şi dreptul de a nu fi victima hărţuirii.

69. „Viaţa de familie” este o noţiune la fel de amplă, în conformitate cu Convenţia, care depăşeşte noţiunea de cuplu clasic – căsătorit şi cu copii. Aceasta include cuplurile necăsătorite (sub rezerva că acestea trebuie să demonstreze o relaţie stabilă de mai mult timp), cuplurile de acelaşi sex şi transsexualii, precum şi părinţii, ca şi bunicii şi nepoţii, fraţii şi surorile. În acest caz, este vorba de a demonstra existenţa unor legături personale strânse. Această noţiune a fost deseori aplicată în cauzele având ca obiect expulzarea, pentru a permite persoanelor cu legături de familie să rămână într-un teritoriu, chiar dacă au săvârşit o încălcare ori dacă şederea lor a depăşit data valabilităţii autorizaţiei de intrare în teritoriu.

70. „Domiciliul” impune victimei unei încălcări să demonstreze o legătură suficientă şi constantă cu locul pe care îl ocupă, fără să îl fi ocupat în permanenţă; acesta poate fi temporar (o caravană, de exemplu), constituit de sedii comerciale şi uneori ocupat ilegal, contrar unei decizii de urbanism. Acest drept apără faptul de a beneficia în mod paşnic de domiciliul unei persoane, fără ca acesteia să i se interzică intrarea şi fără să fie supusă la deranj cauzat, în special, de zgomot sau de altă formă de poluare.

71. „Corespondenţa” include nu numai poşta (începând cu cea a persoanelor private de libertate), ci şi convorbirile telefonice, poşta electronică şi mesajele telefonice scrise.

72. „Respectarea” impune obligaţii atât negative, cât şi pozitive: obligaţia negativă de a nu comite o ingerinţă arbitrară în drepturile altora şi obligaţia pozitivă, de exemplu, de a lua măsuri pentru a garanta respectarea vieţii private şi de familie, nu numai în relaţiile dintre stat şi persoane, ci şi în sfera relaţiilor dintre persoane. Astfel, într-o serie de cauze referitoare la persoane transsexuale, problema nu avea legătură cu faptul că statele respective împiedicaseră operaţia chirurgicală prin care respectivele persoane îşi puteau schimba sexul (din contră, o facilitaseră), ci cu faptul că ulterior au refuzat să le schimbe actele de identitate, precum certificatele de naştere, pentru ca acestea să reflecte noua lor identitate. Procedând astfel, statele nu se conformaseră obligaţiei lor negative de respectare a vieţii private (Goodwin împotriva Regatului Unit). Cauzele având ca obiect poluarea mediului se referă şi ele, în principal, la o obligaţie pozitivă. În plus, în toate deciziile referitoare la copii, interesul superior al copilului este un considerent primordial.

73. Art. 8 § 2 urmează modelul menţionat mai sus, neautorizând nicio ingerinţă în acest drept decât dacă este prevăzută de lege şi necesară, într-o societate democratică, pentru a urmări un scop legitim. Art. 8 permite urmărirea următoarele scopuri:

securitatea naţională, siguranţa publică şi bunăstarea economică a ţării;

apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale;

protejarea sănătăţii sau a moralei;

protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

74. De fiecare dată când un reclamant se plânge de o ingerinţă, Curtea examinează cazul în funcţie de trei întrebări:

este prevăzută de lege?

urmăreşte un scop autorizat?

este necesară, într-o societate democratică, urmărirea acestui scop, cu alte cuvine – nu este acesta excesiv, arbitrar sau inechitabil?

75. Iată un exemplu al modului în care procedează Curtea: într-o cauză având ca obiect strângerea şi păstrarea datelor cu caracter personal de către poliţie, au fost prelevate mostre de ADN şi amprentele digitale ale reclamanţilor, acuzaţi de fapte penale. Ulterior, în privinţa acestora s-a dispus achitarea sau încetarea urmăririi penale, însă mostrele au fost păstrate. Păstrarea mostrelor era prevăzută de lege şi urmărea un scop autorizat, prevenirea infracţionalităţii. Curtea a considerat însă că măsura nu era „necesară într-o societate democratică” deoarece acea dispoziţie generală era disproporţională şi nu prevedea nicio excepţie pentru persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni şi achitate ulterior (S şi Marper împotriva Regatului Unit).

76. Autorităţile trebuie să-şi pună aceleaşi întrebări înaintea unei ingerinţe în drepturile consacrate de art. 8, pentru a avea certitudinea că nu se comite o ingerinţă fără justificare. Acest articol este unul dintre cele cărora acţiunea administraţiei le aduce atingere cel mai frecvent. Este imposibil să se ia în considerare nenumăratele moduri în care a fost aplicat. Iată câteva exemple (bazate pe cauze în care s-a pronunţat Curtea) de situaţii în care anumite categorii de autorităţi trebuie să dea dovadă de mai multă atenţie (N.B. aceste exemple nu sunt exhaustive):

Poliţia: percheziţia la domiciliul unei persoane; prelevarea sau conservarea de mostre fizice ori luarea şi păstrarea de documente. Serviciile de securitate: punerea sub ascultare a telefonului unei persoane; instalarea unui dispozitiv de ascultare la domiciliul acesteia sau la birourile sale, păstrarea datelor. Personalul din sistemul penitenciar: verificarea corespondenţei unei persoane private de libertate sau ingerinţa în corespondenţa acesteia, mai ales cea dintre acesta şi avocaţii săi ori instanţe; percheziţia corporală a vizitatorilor pentru a verifica dacă transportă droguri etc.; ingerinţa în drepturile la vizită; sancţiuni aplicate deţinuţilor condamnaţi. Ofiţerii de stare civilă: restricţii impuse la alegerea unui prenume, schimbarea numelui sau modificarea actelor de stare civilă ulterior schimbării sexului. Asistenţii sociali: luarea copiilor în îngrijire, plasamentul copiilor într-o familie gazdă sau o familie adoptivă (sunt indispensabile informarea şi consultarea părintelui natural/părinţilor naturali; este necesar să se evite ca durata acestor perioade să afecteze iremediabil relaţiile părinţi-copii etc.); facilitarea contactului unui copil cu părintele care nu a obţinut tutela. Agenţii colectivităţilor locale: aplicarea unor norme de urbanism prejudiciabile vieţii de familie şi domiciliului persoanelor; folosirea publică a unor sisteme de supraveghere video ce permit stabilirea identităţii unei persoane; administrarea unor instalaţii care sunt sursă de poluare sub formă de zgomot sau emisii toxice (precum cele pentru tratarea deşeurilor). Medicii: tratament care implică un consimţământ informat. Personalul autorităţilor pentru imigrări: examinarea cazurilor persoanelor pasibile de expulzare (ca de exemplu persoane aflate în situaţie de ilegalitate după expirarea termenului de valabilitatea a permisului lor de şedere, delincvenţi condamnaţi în vederea executării pedepsei) care au legături de familie cu persoanele rezidente în acea ţară. În situaţiile menţionate anterior, art. 8 nu se opune obligatoriu acţiunii respective, ci impune să se vegheze la garantarea justificării şi proporţionalităţii acţiunii. În unele cazuri, agenţii trebuie să verifice obţinerea încuviinţării judecătoreşti necesare.

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9)

77. Art. 9 § 1 are două părţi:

un drept absolut la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, care include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea;

un drept relativ constând în libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Numai cel de al doilea drept este supus limitărilor prevăzute la § 2.

78. Curtea a evitat să definească „religia şi convingerea” şi a admis numeroase definiţii ale acestora; nu s-a limitat la marile religii consacrate în lume, precum creştinismul, iudaismul şi islamul, ci a luat în considerare şi credinţe mai recente, precum martorii lui Iehova şi scientologia. În rândul convingerilor, a admis pacifismul, vegetalismul şi opoziţia faţă de avort, însă nu şi promovarea sinuciderii asistate.

79. În principiu, protecţia se acordă manifestărilor directe ale unei religii sau convingeri, precum purtarea crucii, turbanului sau vălului islamic ori consumarea mâncărurilor kosher, nu manifestărilor indirecte, precum distribuirea de broşuri pacifiste în rândul soldaţilor, spre deosebire de proclamarea unor principii pacifiste.

80. Art. 9 § 2 se prezintă în forma clasică explicată mai sus (referitor la art. 8-11 – a se vedea supra, pct. 73-75).

81. Orice restrângere aplicată acestui drept trebuie să fie prevăzută de lege. Prin urmare, întreruperea fără temei legal a unei adunări a martorilor lui Iehova în sedii închiriate legal constituie o încălcare a acestui drept (Kuznetsov împotriva Rusiei).

82. Scopurile legitime enumerate sunt siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, precum şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

83. Printre restrângerile a căror justificare a fost recunoscută se numără:

interdicţia ca o infirmieră să poarte o cruce care poate constitui un risc pentru sănătatea pacienţilor;

restricţii aplicate ţinutelor religioase, în special purtării vălului islamic în unităţile şcolare sau universitare; Curtea acordă Guvernului o marjă de apreciere extinsă, motivată de protejarea drepturilor şi libertăţilor altora;

interdicţia ca un deţinut să efectueze rituri religioase care îi deranjează pe ceilalţi deţinuţi.

84. Printre restrângerile a căror justificare nu a fost recunoscută se numără:

urmărirea penală începută împotriva unei persoane pentru „prozelitism”, cât timp aceasta încerca doar să îi convingă pe alţii de virtuţile convingerilor sale;

interdicţia de a purta cruce impusă unui agent de înregistrare al unei companii aeriene în temeiul politicii companiei respective;

respingerea cererii unui deţinut pentru un regim fără carne.

85. Chestiunile referitoare la convingere şi manifestările acesteia sunt adesea controversate şi delicate, mai ales într-o societate tot mai pluralistă. Autorităţile trebuie să fie sigure, pe de o parte, că pot acţiona în numele unei justificări legale clare înainte de a impune restrângeri şi, pe de altă parte, că urmăresc un scop legitim într-un mod proporţional.

Libertatea de exprimare (art. 10)

86. Art. 10 § 1 este redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.”

87. Libertatea de exprimare reprezintă o piatră de temelie a democraţiei şi un element esenţial pentru a beneficia de numeroase alte drepturi. Dreptul protejat trebuie considerat într-un sens foarte larg, care depăşeşte sfera libertăţii presei. Acesta include discursul politic, discursul comercial şi expresia artistică. Curtea a subliniat valoarea constituţională a acestuia şi a declarat că o ingerinţă poate fi justificată numai de necesităţi imperioase şi că excepţiile ar trebui să facă obiectul unei interpretări restrânse. Pe de altă parte, Curtea a precizat că formula protejată prin § 1 „este valabilă nu numai pentru «informaţiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive […], ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc statul sau un segment oarecare al populaţiei”. Opiniile care pot fi considerate extreme şi şocante, precum şi arta care poate fi considerată obscenă, pot fi aşadar exprimate şi prezentate, sub rezerva excepţiilor limitative prevăzute la § 2, care se pretează la o interpretare restrânsă. Libertatea de exprimare beneficiază de o prezumţie favorabilă.

88. Art. 10 § 2 precizează caracterul relativ al acestui drept conform modelului obişnuit explicat mai sus: restrângerile care i se aplică trebuie (i) să fie prevăzute de lege, (ii) să urmărească un scop autorizat şi (iii) să fie necesare într-o societate democratică, proporţionale şi nediscriminatorii (a se vedea supra, pct. 73-75). Însă articolul recunoaşte totodată că exercitarea libertăţii de exprimare „comportă îndatoriri şi responsabilităţi”. Aceşti termeni au fost folosiţi de Curte, de exemplu, pentru a justifica restrângerile impuse participării funcţionarilor la activităţi politice (Ahmed împotriva Regatului Unit).

89. Scopurile autorizate ale acestor restricţii, formalităţi, condiţii ori sancţiuni sunt următoarele:

securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică;

apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale;

protecţia sănătăţii sau a moralei;

protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora;

împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale;

garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.

90. Printre numeroasele cauze legate de libertatea de exprimare în care s-a pronunţat Curtea, sunt rare cele în care obiectul litigiului îl constituiau acţiunile forţelor de poliţie sau cele ale autorităţilor aflate în contact direct cu publicul. De obicei, litigiile se refereau mai mult la legislaţia naţională aplicată sau la acţiunile înalţilor funcţionari, ale procurorilor sau judecătorilor care decid să interzică exprimarea unor opinii sau idei indezirabile, să înceapă urmărirea penală împotriva autorilor acestora sau să îi condamne pe aceştia. În cazul forţelor de poliţie, calea cea mai sigură este de a greşi prin autorizarea excesivă a libertăţii de exprimare şi de a o restrânge numai în cazurile în care există motive întemeiate de a proceda astfel în urmărirea unuia dintre scopurile formulate, sub rezerva ca această restrângere să fie proporţională şi nediscriminatorie. Chiar dacă ideile incriminate sunt extreme, suprimarea lor necesită o justificare solidă. Trebuie să se dea dovadă de o mare prudenţă atunci când se emit şi se execută mandate de percheziţie la sediile unor instituţii de presă: jurnaliştii au dreptul de a-şi proteja sursele.

Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11)

91. Art. 11 garantează două drepturi la acţiune colectivă împreună cu alte persoane.

92. Libertatea de întrunire include întrunirile publice sau private, marşurile, procesiunile, manifestaţiile şi cele tip sit-in. Obiectul acestora poate fi politic, religios sau spiritual, social etc.; acesta nu poate fi supus niciunei limitări, însă orice întrunire trebuie să fie paşnică. Existenţa unor acte de violenţă conexe nu înseamnă că o întrunire încetează să mai fie protejată, cu excepţia cazului în care aceasta are un obiectiv perturbator.

93. Obligaţii pozitive: statul are obligaţia de a proteja persoanele care îşi exercită dreptul de întrunire paşnică împotriva oricărui act de violenţă din partea unor contra-manifestanţi. Într-o cauză, forţele de poliţie au format un cordon pentru a-i separa pe contra-manifestanţi, dar nu au putut împiedica agresiunile fizice şi daunele materiale. Curtea a constatat că poliţia nu luase măsuri suficiente pentru a permite desfăşurarea paşnică a unei manifestaţii legale (Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden şi Ivanov împotriva Bulgariei).

94. Restrângerea sau interzicerea întrunirilor necesită o justificare în conformitate cu art. 11 § 2, după modelul obişnuit explicat mai sus: restrângerile trebuie (i) să fie prevăzute de lege, (ii) să urmărească un scop autorizat şi (iii) să fie necesare într-o societate democratică, proporţionale şi nediscriminatorii (a se vedea supra, pct. 73-75). Scopurile autorizate sunt următoarele:

securitatea naţională sau siguranţa publică; apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale; protecţia sănătăţii sau a moralei; protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 95. Autorităţile dispun de o marjă de apreciere considerabilă la evaluarea riscului reprezentat de o întrunire propusă pentru siguranţa publică sau pentru alt scop dintre cele formulate, care ar putea justifica o ingerinţă; însă o întrunire paşnică beneficiază de o prezumţie favorabilă care trebuie să determine autorizarea ei. Faptul de a solicita o notificare sau autorizare prealabilă nu este contrar exercitării acestui drept, însă refuzarea autorizării constituie o ingerinţă, care trebuie justificată prin criteriile stricte menţionate la § 2. Poate avea loc o încălcare chiar şi în cazul în care întrunirea are loc sfidând o interdicţie (Baczkowski împotriva Poloniei). 96. Autorităţile trebuie să se asigure cu meticulozitate că restrângerile nu sunt discriminatorii. Faptul că organizatorii unei întruniri reprezintă un grup de persoane nepopular nu constituie un motiv suficient pentru interzicerea ei. Refuzul de a autoriza Biserica Evanghelică să desfăşoare un serviciu religios într-un parc pe motiv că acesta s-ar putea să nu fie pe placul adepţilor religiei majoritare în regiune implică aşadar o încălcare a acestui drept. Într-o astfel de situaţie, autorităţile trebuiau să dea dovadă de „pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă”. Aceleaşi principii sunt aplicabile şi grupurilor etnice sau politice minoritare, ca şi altor minorităţi, precum lesbienele, homosexualii, bisexualii şi transsexualii (LGBT – lesbiennes, gays, bisexuelles et transsexuelles) care doresc să desfăşoare marşuri şi manifestaţii. 97. Întrucât decizia de a autoriza ori nu o manifestaţie, de exemplu, aparţine în general forţelor de poliţie, această dispoziţie este foarte importantă. Criteriul esenţial este, în principiu, riscul de violenţă, fie că este voluntară sau nu. Existenţa acestui risc poate justifica impunerea unor restricţii, în vreme ce inexistenţa lui face ca o restricţie să fie foarte greu de justificat. 98. Libertatea de asociere este dreptul de a se asocia cu alte persoane în vederea constituirii de organisme pentru urmărirea colectivă a unor obiective comune. Aceasta include în special dreptul de a constitui sindicate pentru apărarea intereselor membrilor acestora. Pe lângă sindicate, o importanţă deosebită o prezintă două tipuri de asocieri: partidele politice şi grupările religioase. 99. Interdicţia sau restricţiile aplicate partidelor politice sunt greu de justificat. Curtea a subliniat că pluralitatea partidelor este primordială într-o societate democratică şi că interzicerea unuia dintre ele necesită motive convingătoare şi imperioase. Faptul că programul unui partid doreşte să dezbată situaţia unui segment al populaţiei unui stat nu face inacceptabilă interzicerea lui pe fondul ameninţării pe care o reprezintă pentru integritatea teritorială a ţării (Partidul Comunist Unificat din Turcia împotriva Turciei). Considerente similare se aplică în cazul respingerii înregistrării unui partid politic, care seamănă cu o interdicţie. 100. Referitor la grupările religioase, art. 11 coroborat cu art. 9 lasă de înţeles că credincioşii se pot asocia liber, fără intervenţia statului. Ca şi în cazul partidelor politice, statul are obligaţia de a se arăta neutru şi imparţial. Respingerea, fără motive întemeiate, a cererii de înregistrare a unei biserici în urma modificării legislaţiei este contrară art. 11 (Divizia din Moscova a Armatei Salvării împotriva Rusiei). 101. Sindicatele au dreptul de negociere colectivă şi de participare la acordurile colective (Demir şi Baykara împotriva Turciei). Curtea a tratat restricţiile aplicate acţiunilor revendicative ca fiind ingerinţe în libertatea de asociere pe care statul trebuie să le justifice în conformitate cu § 2. Printr-o excepţie specială de la art. 11 § 2, exercitarea drepturilor consacrate de art. 11 poate face obiectul unor restricţii în cazul membrilor forţelor armate, ai poliţiei sau administraţiei statului. O astfel de restricţie va fi interpretată în sens strict de către Curte. 102. Majoritatea cauzelor având ca obiect libertatea de asociere sunt îndreptate împotriva legislaţiei unui stat sau a acţiunilor înalţilor funcţionari ori ale instanţelor. Însă funcţionarii din cadrul poliţiei şi serviciilor de interceptare aflaţi în legătură cu asociaţii viitoare sau existente, începând cu sindicatele, partidele politice şi grupările religioase, trebuie să conştientizeze obligaţia lor de imparţialitate şi necesitatea ca restricţiile aplicate să fie justificate de motive imperioase.

Dreptul la căsătorie (art. 12)

103. Art. 12 este redactat după cum urmează: „bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept”.

104. Articolul se aplică exclusiv căsătoriei, nu concubinajului sau parteneriatului civil. Pe de altă parte, acesta este aplicabil exclusiv căsătoriei heterosexuale: Convenţia nu impune vreunui stat să acorde cuplurilor de acelaşi sex dreptul la căsătorie. Persoanele transsexuale pot totuşi să se căsătorească în funcţie de noul lor sex. Legislaţia referitoare la mariaj poate diferi de la un stat la altul, de exemplu în privinţa unor chestiuni precum căsătoria între rude apropiate şi căsătoria între persoane de acelaşi sex.

105. Chestiunile legate de acest articol prezintă o probabilitate redusă de a crea probleme cu forţele de poliţie, ci mai degrabă cu ofiţerii de stare civilă şi personalul sistemului penitenciar. Deşi Curtea recunoaşte dreptul la căsătorie al persoanelor private de libertate, aceasta nu a statuat existenţa, în temeiul art. 12, a unui drept la vizită conjugală al persoanelor private de libertate pentru a le permite să întemeieze o familie (însa acest drept este recunoscut de jumătate din statele membre). Cauzele având ca obiect despărţirea unui cuplu în baza dispoziţiilor referitoare la expulzare sau imigrare sunt tratate, în general, în raport cu art. 8, nu cu art. 12.

Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

106. Art. 13 impune punerea la dispoziţie a unor căi de atac interne efective în cazul încălcării unui drept consacrat de Convenţie.

107. Capetele de cerere invocate în raport cu acest articol determină în general Curtea să examineze regimul dreptului intern pentru a cerceta dacă acesta prevede o cale de atac în circumstanţele cauzei şi dacă acea cale de atac este efectivă; astfel, sunt vizaţi mai degrabă legiuitorul şi judecătorul, mai degrabă decât funcţionarii aflaţi în contact cu publicul. Articolul prevede în mod concret punerea la dispoziţie a unei căi de atac „chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”; prin urmare, o legislaţie naţională care acordă imunitate funcţionarilor publici contravine Convenţiei.

Interzicerea discriminării (art. 14)

108. Art. 14 prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sa fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

109. Art. 14 nu consacră un drept autonom. Acesta poate doar să fie coroborat cu un alt drept garantat de Convenţie (sau protocoalele ratificate ale acesteia). Acesta poate face totuşi obiectul unei ingerinţe în cazul în care este coroborat cu un alt drept care nu suferă el însuşi nicio încălcare. N.B.: Protocolul nr. 12 acordă un drept autonom în aceleaşi condiţii ca art. 14, care l-ar face aplicabil pe o scară mai largă, dar în prezent nu este ratificat de mai multe state (a se vedea mai jos).

110. Lista motivelor de discriminare nu este exhaustivă: expresiile „în special” şi „orice altă situaţie” au doar valoare de exemplu. De asemenea, Curtea a admis că obiecţia pe motive de conştiinţă, handicapul, ilegimitatea şi orientarea sexuală constituie alte motive de discriminare interzise; la acestea mai pot fi adăugate altele.

111. Discriminarea este mai greu de justificat pentru unele motive decât pentru altele: deşi toate motivele sunt importante, Curtea a precizat că discriminarea bazată pe sex, orientare sexuală, rasă, culoare, naţionalitate (exceptând imigrarea), nelegitimitatea şi religia nu pot fi justificate decât pentru motive foarte solide.

112. Ce este discriminarea? Este tratarea în mod diferit a unor persoane aflate într-o situaţie similară sau tratarea în mod identic a unor persoane aflate în situaţii diferite, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşadar, nu toate tratamentele diferite constituie o discriminare. Un deţinut şi o persoană aflată în libertate, de exemplu, nu se află într-o situaţie similară, astfel încât o diferenţă de tratament poate fi justificată. Cele două situaţii principale pot fi ilustrate astfel: faptul că unei lesbiene nu i se permite adoptarea unui copil exclusiv din cauza orientării sale sexuale, în vreme ce unor persoane necăsătorite li se permite acest lucru, constituie o încălcare (tratarea în mod diferit a unor persoane aflate într-o situaţie similară) (EB împotriva Franţei); în schimb, faptul de a considera că un martor al lui Iehova condamnat pentru refuzul de a purta uniformă nu îndeplineşte condiţiile necesare profesiei de contabil constituie de asemenea o încălcare în măsura în care, în pofida condamnării sale pentru un delict minor, acesta este tratat în mod identic cu alte persoane aflate într-o situaţie complet diferită dat fiind că au fost condamnate pentru fraudă şi escrocherie (Thlimmenos împotriva Greciei).

113. Formularea „justificare obiectivă şi rezonabilă”: în jurisprudenţa sa, Curtea a introdus acest concept la fel ca excepţiile autorizate prevăzute la § 2 de la art. 8-11: statului îi revine sarcina de a demonstra justificarea măsurii, care, pe de altă parte, trebuie aplicată în mod proporţional (a se vedea supra, pct. 73-75).

114. Actele de violenţă motivate de o discriminare sunt deosebit de grave şi este necesar ca funcţionarii statului autorizaţi să facă uz de forţă (ca de exemplu forţele de poliţie sau forţele armate) să evite să comită asemenea acte. Într-o cauză având ca obiect acte de violenţă săvârşite de agenţi de poliţie împotriva unui rom în timpul unor ciocniri rasiste dintr-un stat, Curtea a constatat o încălcare în măsura în care s-a demonstrat că acele acte erau motivate de considerente rasiste (Stoica împotriva României). Într-o altă cauză în care doi recruţi romi au fost omorâţi de poliţie, Curtea a considerat că nu a existat nicio încălcare a art. 14 coroborat cu art. 2 deoarece motivarea rasistă a acestui act nu a fost demonstrată suficient, dar că statul nu şi-a respectat obligaţia procedurală de a efectua o anchetă corespunzătoare în cazurile în care recurgerea la forţă de către funcţionarii statului putea fi motivată de o discriminare (Nachova împotriva Bulgariei). Faptul că statul tolerează actele de violenţă discriminatorii săvârşite de persoane particulare poate constitui de asemenea o încălcare, ca de exemplu în cazul în care o adunare a membrilor unei grupări religioase este agresată cu violenţă de către adepţii altei confesiuni iar autorităţile refuză să intervină pentru a le pune capăt şi nu se preocupă să înceapă urmărirea penală a autorilor actelor respective (Membrii Congregaţiei Martorilor lui Iehova din Gldani şi alţii împotriva Georgiei).

115. Există o discriminare indirectă în cazul în care o lege sau o politică cu aplicabilitate generală determină un efect contrar disproporţionat asupra membrilor unui grup anumit, chiar şi în absenţa unei intenţii discriminatorii. Astfel, repartizarea unui număr excesiv de mare de copii aparţinând unui grup etnic specific în unităţi şcolare specializate dedicate elevilor mai puţin capabili constituie o încălcare, chiar dacă este vorba de o măsură cu aplicabilitate generală. Problema era legată în speţă de modul în care a fost aplicată măsura (DH împotriva Republicii Cehe).

116. Discriminarea bazată pe unul dintre motivele definite de art. 14 sau de către Curte poate surveni în practic toate situaţiile în care funcţionarii sunt în contact cu publicul în domenii care se circumscriu drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Funcţionarii publici trebuie să se arate deosebit de atenţi şi vigilenţi ca să evite orice tratament diferit care seamănă cu o discriminare.

Dreptul de a sesiza Curtea prin cereri individuale (art. 34)

117. Este vorba despre o dispoziţie procedurală care garantează oricărei persoane, organizaţii neguvernamentale sau grupări de persoane fizice care se consideră victime ale încălcării drepturilor lor garantate de Convenţie sau protocoalele acesteia dreptul de a introduce o cerere la Curte. „Orice persoană” include alienaţii mintal şi minorii. Acest drept este menţionat aici deoarece conţine o obligaţie materială pentru state „să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept”. Acest lucru este deosebit de important în cazul persoanelor private de libertate. Acestora nu li se poate opune niciun obstacol la introducerea unei cereri la Curte.

118. De asemenea, Curtea poate indica unui stat pârât măsuri provizorii pe care acesta ar trebui să le ia pentru menţinerea situaţiei, inclusiv capacitatea reclamantului de a-şi exercita efectiv dreptul la cerere individuală, în aşteptarea deciziei Curţii în respectiva cauză. Curtea nu va dispune asemenea măsuri decât atunci când consideră că există un risc real de prejudiciu ireparabil grav dacă acestea nu sunt aplicate. Astfel, măsurile provizorii sunt comparabile cu ordinele de încetare emise de instanţele naţionale. De regulă, statele au obligaţia să se conformeze măsurilor. De cele mai multe ori, acestea sunt dispuse în cazul în care reclamantul contestă expulzarea sau extrădarea sa pe motivul unor rele tratamente pe care le riscă în statul de destinaţie. Dacă un stat nu pune în aplicare o măsură provizorie dispusă de Curte, de exemplu expulzând totuşi persoana într-o altă ţară, acest fapt poate constitui o încălcare a obligaţiilor ce decurg din art. 34.

PROTOCOLUL NR. 1

Protecţia proprietăţii (art. 1)

119. Acest articol formulează un principiu general, urmat de două dispoziţii speciale menite să protejeze dreptul de proprietate.

Principiu general: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.

120. Termenul „bunuri” include acţiunile, brevetele, licenţele, concesiunile şi prestaţiile sociale (sub rezerva ca beneficiul real al acestora să rezulte dintr-un drept prevăzut de lege şi nu dintr-o putere discreţionară). Curtea a considerat în mai multe cauze având ca obiect bunuri expropriate de fostele regimuri politice din Europa de Est că supravieţuirea dreptului reclamantului în legislaţia naţională este primordială şi că simpla speranţă la restituirea bunului confiscat este insuficientă.

121. „Respectarea” include dreptul de acces la un bun. Statul poate fi supus obligaţiei pozitive de a proteja respectarea drepturilor de proprietate, de exemplu asigurând în mod convenabil întreţinerea instalaţiilor periculoase aflate în apropierea unor zone locuite.

122. În cazul unei ingerinţe în drepturile de proprietate care nu face obiectul uneia dintre cele două dispoziţii speciale enunţate mai jos, Curtea aplică principiul general şi examinează situaţia în raport cu un criteriu de „echilibru just” între interesul particular şi interesul general (a se vedea mai jos).

Prima dispoziţie specială: privarea de proprietate

123. Privarea de proprietate este permisă numai:

în condiţiile prevăzute de lege;

pentru cauză de utilitate publică;

în condiţiile prevăzute de principiile generale ale dreptului internaţional;

sub rezerva caracterului proporţional într-un mod rezonabil (criteriile „echilibrului just”).

124. Statele dispun de o extinsă marjă de apreciere a „utilităţii publice”. Este acceptabil ca, sub rezerva urmăririi unui scop legitim, precum justiţia socială, anumite persoane să beneficieze de avantaje, iar altele să suporte anumite inconveniente.

125. „Criteriul echilibrului just” aplicat de Curte este mai puţin strict decât cel prevăzut la art. 8 - 11 din Convenţie, şi anume faptul că o măsură trebuie să fie „necesară într-o societate democratică”. Acesta impune statului să demonstreze că a realizat un echilibru just între respectarea dreptului persoanei respective şi a interesului general. Acesta nu se aplică dacă persoana fizică sau juridică este supusă unei constrângeri excesive sau dacă aceasta nu dispune de nicio cale de atac, sau măcar de căi de atac limitate, pentru a contesta privarea de proprietate la care a fost supusă.

A doua dispoziţie specială: reglementarea folosinţei bunurilor

126. În conformitate cu al doilea paragraf, statele pot „reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau […] asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. Această reglementare poate să prevadă, de exemplu:

confiscarea unor active de către instanţă sau inspectorii fiscali ori cei vamali;

obligarea la folosinţa unui bun într-un anumit mod, de exemplu prin reglementarea urbanismului sau chiriilor;

retragerea unei autorizaţii, de exemplu cea de comercializare a băuturilor alcoolice.

127. Reglementarea trebuie:

să fie prevăzută de lege;

să fie făcută în interesul general ori ca să asigure plata impozitelor sau amenzilor;

să respecte un „echilibru just”.

128. Marja de apreciere a statului în materie este şi mai amplă decât în temeiul primei dispoziţii: legile pe care statul le poate aplica pentru a reglementa folosinţa bunurilor sunt cele pe care le „consideră necesare” în acest scop. Reclamanţii trebuie să demonstreze că au fost supuşi unei constrângeri excesive: un exemplu în acest sens îl constituie cazul în care un regim de control al chirilor, în vigoare timp de 11 ani, îi obligă pe proprietarii particulari la restricţii semnificative (Hutten-Czapska împotriva Poloniei).

Obligaţiile funcţionarilor publici

129. Măsurile de confiscare sau celelalte măsuri care constituie o ingerinţă în drepturile de proprietate sunt în general luate de legiuitor, înalţi funcţionari şi instanţe, însă este posibil ca inspectorii vamali şi cei fiscali, funcţionarii din cadrul serviciilor de acordare a autorizaţiilor sau de control asupra chiriilor şi alţi agenţi publici să fie nevoiţi să-şi exercite atribuţiile în acest domeniu. Astfel, aceştia trebuie să se asigure că măsura lor:

are temei legal;

urmăreşte un scop de interes general;

atinge un echilibru just între interesul particular şi interesul general.

Dreptul la instruire (art. 2)

130. „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire”, care corespunde în mod concret dreptul de acces la instruire pe care statul s-a angajat să îl asigure, conform reglementării alese de statul respectiv. Această reglementare poate, de exemplu, să impună obligativitatea instruirii până la o anumită vârstă, să autorizeze ori să interzică şcolarizarea la domiciliu şi să permită unităţilor şcolare exmatricularea elevilor indisciplinaţi. Articolul nu impune un anumit sistem de învăţământ şi cu atât mai puţin accesul la o anumită unitate de învăţământ. Acesta este neutru faţă de învăţământul public şi cel privat şi a fost interpretat ca o garanţie a libertăţii de a înfiinţa şcoli private.

131. Instruirea asigurată, indiferent că este publică sau privată, trebuie să respecte convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor. Cât timp programele şcolare şi cursurile sunt obiective şi pluraliste, faptul că acestea pot fi contrare convingerilor anumitor părinţi nu constituie o încălcare.

Dreptul la alegeri libere (art. 3)

132. În loc să consacre anumite drepturi, acest articol impune statelor obligaţia „să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”. Însă Curtea a dedus din această obligaţie existenţa unui drept de vot şi a unui drept de a fi ales.

133. Articolul nu impune un anumit sistem electoral, iar statele au o amplă marjă de apreciere la reglementarea alegerilor, în special a condiţiilor pe care trebuie să le respecte un candidat la un mandat. Principiul votului universal este însă foarte strict, iar statele sunt obligate cu stricteţe să justifice interzicerea dreptului de vot în cazul anumitor persoane sau categorii de persoane, precum persoanele private de libertate.

PROTOCOLUL NR. 4

Interzicerea privării de libertate pentru datorii (art. 1)

„Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală”.

134. Formularea „pentru singurul motiv” este importantă: articolul nu interzice în fapt privarea de libertate în cazul în care intervin alţi factori, precum frauda sau neglijenţa. Acesta interzice privarea de libertate motivată doar de faptul că nu s-a plătit o datorie contractuală ori nu s-a respectat o altă obligaţie contractuală.

Libertatea de circulaţie (art. 2)

135. Acest articol exprimă două drepturi:

oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa;

orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

136. Restricţiile aplicate acestor drepturi sunt permise în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute la art. 8 - 11 din Convenţie, respectiv:

să fie prevăzute de lege;

să fie necesare, într-o societate democratică, pentru îndeplinirea anumitor scopuri, şi anume:

securitatea naţională, siguranţa publică şi ordinea publică; prevenirea faptelor penale; protecţia sănătăţii sau a moralei; protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

137. Termenul „oricine” îi include pe resortisanţii străini, la fel ca la art. 1 din Convenţie.

138. Restricţiile aplicate libertăţii de circulaţie sunt mai puţin stricte decât cele aplicate privării de libertate, care face obiectul art. 5 din Convenţie. Poate fi vorba în special de arestul la domiciliu, anumite ore obligatorii pentru întoarcerea la domiciliu, limitarea sau interzicerea şederii într-un oraş sau într-o regiune anume din ţară şi obligaţia de a se prezenta periodic în faţa autorităţilor. Printre motivele care admit impunerea unor asemenea restricţii se numără riscul ca un suspect să fugă în străinătate, să divulge secrete de stat ori să se reunească cu complicii (exemplu valabil în cazul membrilor mafiei).

139. Orice restricţie trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit permis. În diverse cauze în care s-a pronunţat, Curtea a concluzionat că restricţiile aplicate libertăţii de circulaţie, care puteau fi justificate iniţial, deveneau nejustificate atunci când erau menţinute timp de mai mulţi ani (ca de exemplu în cauza Labita împotriva Italiei).

140. Restricţiile aplicate libertăţii de circulaţie sunt, de regulă, dispuse de instanţă, însă executate de poliţie, care trebuie să se asigure atent ca justificarea iniţială să fie şi să rămână valabilă.

Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni (art. 3)

141. Acesta este un drept absolut şi necondiţionat al oricui - de a nu fi expulzat de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.

142. Expulzarea nu include extrădarea. Aceasta survine în cazul în care o persoană este constrânsă să părăsească definitiv teritoriul unui stat al cărui cetăţean este, fără a mai avea posibilitatea de a reveni acolo ulterior. Calitatea de „cetăţean” în sensul acestei dispoziţii este stabilită prin dreptul intern al statului respectiv.

Interzicerea expulzărilor colective de străini (art. 4)

143. Aceasta este o interzicere absolută şi necondiţionată a expulzărilor colective de străini.

144. Sensul termenului „expulzare” este identic cu cel de la art. 3 de mai sus. Expulzarea unui grup de persoane nu este „colectivă” dacă autorităţile au examinat în mod rezonabil şi obiectiv cazul fiecărui străin din grupul respectiv.

PROTOCOALELE NR. 6 şi NR. 13

Abolirea pedepsei cu moartea

145. Protocolul nr. 6 aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace, însă autorizează statele să prevadă aplicarea acesteia în timp de război sau de pericol iminent de război. Protocolul nr. 13 merge mai departe şi aboleşte complet pedeapsa cu moartea.

PROTOCOLUL NR. 7

Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini (art. 1)

146. Acest articol îi garantează unui străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat că nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi sub rezerva dreptului:

de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale;

de a cere examinarea cazului său; de a fi reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente. 147. Termenul „expulzare” are acelaşi sens cu sensul de la art. 3 din Protocolul nr. 4: nu include extrădarea. Articolul nu interzice expulzarea străinilor, ci doar le acordă anumite garanţii procedurale. Străinii care riscă expulzarea mai pot invoca şi alte drepturi din Convenţie, ca de exemplu cele de la art. 2, 3, 5, 6 şi 8 din aceasta şi art. 4 din Protocolul nr. 4. Cu toate acestea, în cazuri excepţionale în care expulzarea este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe motive de securitate naţională, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor sale procedurale garantate la art. 1 din acest Protocol.

Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2)

148. Acest articol garantează că orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către o instanţă are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară.

149. Statele beneficiază de o amplă marjă de apreciere la punerea în aplicare a acestei dispoziţii, sub rezerva de a nu aduce atingere înseşi substanţei acestui drept. Acestea nu sunt obligate aşadar să prevadă posibilitatea de a ataca o hotărâre pe fond, pot limita acest drept la examinarea unor probleme de drept şi pot impune încuviinţarea prealabilă a introducerii căii de atac.

Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3)

150. Acest articol prevede exclusiv dreptul la despăgubiri atunci când o condamnare a fost anulată sau când este acordată graţierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (art. 4)

151. Această dispoziţie interzice o nouă judecare sau pedepsire a unei persoane pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitată sau condamnată. Art. 4 § 2 prevede excepţii pentru cazul în care există fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul procedurii. Pot apărea situaţii complexe atunci când o serie de fapte conduc la mai multe infracţiuni sau mai multe proceduri, ca de exemplu atunci când o persoană este condamnată pentru conducere sub influenţa băuturilor alcoolice şi i se retrage permisul de conducere într-un stadiu ulterior al procedurii; cea de a doua sancţiune se consideră ca făcând parte din sancţiunea aplicată pentru infracţiune (Nilsson împotriva Suediei). Rezultă o încălcare numai dacă două infracţiuni diferite se bazează pe fapte care sunt identice sau în esenţă aceleaşi.

Egalitatea între soţi (art. 5)

152. Acest articol recunoaşte soţilor egalitatea în drepturi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor pe durata căsătoriei şi în cazul desfacerii acesteia. Articolul nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor (care pot determina plângeri întemeiate pe art. 8).

PROTOCOLUL NR. 12

153. Acest protocol reiterează interzicerea generală a discriminării în termeni identici cu cei de la art. 14 din Convenţie, însă cu o diferenţă esenţială: îi conferă acestui drept un caracter autonom, care nu este legat de domeniul de aplicare a altui drept din Convenţie. În prezent, numărul statelor părţi la acest protocol este mic, iar jurisprudenţa în materie este rară, astfel încât este greu de oferit clarificări privind efectele lui probabile.

PARTEA A II-A – LISTA PUNCTELOR DE VERIFICAT DE CĂTRE FUNCŢIONARII PUBLICI

Această listă de puncte de verificat are scopul de a orienta funcţionarii publici către articolele cele mai relevante şi către anumite chestiuni pe care trebuie să le ia în considerare în diversele situaţii cu care se confruntă în activităţile lor. Punctele enumerate nu sunt exhaustive. Pentru considerente mai ample despre fiecare articol, a se vedea supra PARTEA I. Trimiterile la numerele articolelor le desemnează pe cele din Convenţie, cu excepţia cazului în care se precizează că este vorba de un protocol.

Printre drepturile şi chestiunile pe care trebuie să le iau în considerare în exercitarea atribuţiilor mele se numără:

Recurgerea la forţă

Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 – interzicerea discriminării.

Se justifică recurgerea la forţă (legitimă apărare, apărarea altei persoane, arestare, reprimarea unor tulburări violente)?

Forţa folosită este strict necesară şi proporţională cu scopul urmărit ori este posibilă obţinerea rezultatului estimat recurgând la o forţă mai redusă?

Recurgerea la forţă echivalează cu tortură sau tratament inuman?

Eventualele leziuni au fost examinate rapid de către un medic?

Registrele ţinute corespunzător permit, dacă este necesar, efectuarea unei anchete asupra circumstanţelor recurgerii la forţă?

Protejarea terţilor împotriva actelor de violenţă, a lovirilor şi vătămărilor, precum şi împotriva punerii vieţii altora în pericol

Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 – interzicerea discriminării; Protocolul nr. 1, art. 1 – protecţia proprietăţii. Am sau ar trebui să am cunoştinţă de riscurile sau ameninţările cu violenţă, inclusiv violenţă domestică, la adresa altei persoane pe care am obligaţia să o protejez (de exemplu în calitatea mea de agent de poliţie)? O persoană privată de libertate sau un pacient internat la psihiatrie riscă să se rănească ori să fie victima lovirii şi vătămării sale de către terţi? Au fost luate măsurile rezonabile şi necesare pentru evaluarea stării de sănătate a persoanei, în special în cazul în care anumite elemente sugerează că ar fi putut fi rănită? Instalaţiile avute în responsabilitate (ca de exemplu instalaţia municipală pentru tratarea deşeurilor) prezintă un pericol pentru habitat sau viaţa persoanelor care locuiesc în apropiere? Preluarea în responsabilitate a persoanelor private de libertate (indiferent de context) Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 5 – dreptul la libertate, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 – interzicerea discriminării, art. 34 – dreptul la cerere individuală; Protocolul nr. 4, art. 2 – libertatea de circulaţie. Au fost avute în vedere şi luate în considerare măsuri mai puţin stricte decât privarea de libertate? Sunt corespunzătoare condiţiile de detenţie în ceea ce priveşte curăţenia, hrana şi locul de dormit, precum şi lipsa supraaglomerării? Atunci când sunt private de libertate persoane care aparţin unor minorităţi vulnerabile, sunt acestea tratate fără discriminare? S-au luat toate măsurile necesare şi rezonabile pentru evaluarea stării de sănătate a persoanei private de libertate, în special dacă anumite elemente sugerează că ar fi putut fi rănită? Persoanele private de libertate considerate că prezintă risc de automutilare sunt supravegheate periodic?

Persoanele private de libertate sunt protejate împotriva actelor de violenţă comise de co-deţinuţi?

Persoanele private de libertate vulnerabile (din cauza unei boli, a unui handicap, a vârstei, a orientării sexuale etc.) beneficiază de îngrijiri şi de o protecţie corespunzătoare? Persoanele private de libertate au dreptul la corespondenţă, în special cu avocatul lor şi instanţele? Ingerinţa în acest drept este legală, urmăreşte un scop legitim autorizat şi este proporţională? Dreptul persoanelor private de libertate de aplicare a Convenţiei europene a drepturilor omului este împiedicat în vreun fel?

Acuzaţii au primit informaţii complete despre natura şi temeiul acuzaţiei formulate împotriva lor?

Au dispus aceştia de timp suficient şi de mijloace suficiente pentru a-şi pregăti apărarea, în special pentru a se consulta în privat cu avocatul lor?

Arestarea şi detenţia persoanelor bănuite de săvârşirea unei infracţiuni

Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 5 – dreptul la libertate, art. 7 – nicio pedeapsă fără lege, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 – interzicerea discriminării; Protocolul nr. 4, art. 2 – libertatea de circulaţie.

Pe lângă întrebările generale care rezultă din orice privare de libertate şi care sunt prezentate mai sus, se ridică următoarele întrebări:

Arestarea a fost autorizată în temeiul art. 5, în special art. 5 § 1 lit. c) şi f)?

Persoanele arestate au fost informate de îndată ce este posibil despre drepturile lor şi despre motivul arestării?

Există o procedură care permite ca aceştia să fie rapid deferiţi justiţiei?

Au avut aceştia acces la un avocat înainte de începerea interogatoriului?

În situaţii specifice precum infracţiunile în care sunt implicaţi copii şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, s-a luat în considerare necesitatea aplicării unor proceduri de interogatoriu speciale?

Infracţiunea pentru care s-a făcut arestarea era prevăzută de lege în momentul săvârşirii acesteia?

Tratamentul candidaţilor la imigrare

Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 5 – dreptul la libertate, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 – interzicerea discriminării, art. 34 – dreptul la cerere individuală; Protocolul nr. 4, art. 4; Protocolul nr. 7, art. 1.

Pe lângă întrebările generale care rezultă din orice privare de libertate şi care sunt prezentate mai sus, se ridică următoarele întrebări:

Arestarea sau reţinerea se justifică în raport cu art. 5 § 1 lit. f)?

Candidaţii la imigrare sunt deţinuţi separat de persoanele private de libertate în cursul procedurilor penale sau de persoanele condamnate?

Sunt respectate condiţiile specifice de cazare a familiilor, femeilor şi copiilor?

Recurgerea la forţă pentru temperarea unei persoane expulzate reticente este moderată şi proporţională?

În cazul în care candidaţii la imigrare au rude în ţara respectivă, dreptul lor la viaţa de familie a fost luat în considerare şi respectat?

În cazul în care este necesară expulzarea unor grupuri de străini, a fost examinat fiecare caz în parte?

Fiecare persoană căreia i se aplică măsura expulzării a beneficiat de garanţiile procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7?

Luarea în îngrijire a pacienţilor internaţi la psihiatrie

Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 5 – dreptul la libertate, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 34 – dreptul la cerere individuală.

Pe lângă întrebările generale care rezultă din orice privare de libertate şi care sunt prezentate mai sus, se ridică următoarele întrebări:

Internarea a fost autorizată corespunzător în baza unui aviz medical?

Necesitatea medicală a internării este verificată periodic?

Recurgerea la forţă pentru temperarea pacientului a fost autorizată din punct de vedere medical şi proporţională cu necesităţile?

Pacientul sau familia acestuia dispun de o posibilitate satisfăcătoare pentru a contesta necesitatea menţinerii măsurii privative de libertate?

Au fost aceştia informaţi despre drepturile respective?

Interceptarea ori supravegherea secretă a comunicaţiilor

Art. 8 - respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei.

Interceptarea ori supravegherea este autorizată de lege?

Urmăreşte aceasta un scop legitim autorizat, ca de exemplu securitatea naţională sau prevenirea faptelor penale?

Răspunde aceasta unei „nevoi sociale imperioase”?

Este aceasta proporţională cu scopul urmărit şi nediscriminatorie?

Limitele şi durata ingerinţei au fost autorizate de o instanţă?

Interceptarea ori supravegherea, astfel cum au fost efectuate, sunt conforme cu limitele şi durata autorizate?

Soluţionarea problemelor de familie, precum adopţia şi plasamentul copiilor

Art. 3 – interzicerea tratamentelor inumane şi degradante, art. 6 – dreptul la un proces echitabil, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, art. 14 – interzicerea discriminării.

Ingerinţa în viaţa de familie este prevăzută de lege, urmăreşte un scop autorizat (ca de exemplu apărarea drepturilor copilului) şi este proporţională cu acest scop?

Interesul superior al copilului a fost luat în considerare în mod corespunzător?

Părinţii şi celelalte părţi implicate au fost informate în amănunt şi în timp util şi au avut posibilitatea de a lua parte la deciziile privind viitorul copiilor, în special în cazul în care acestea sunt irevocabile sau dificil de anulat?

Părinţii şi terţii au posibilitatea de a contesta decizia în faţa unei instanţe independente şi imparţiale?

Au fost aceştia informaţii despre acest drept la contestaţie şi de termenul pentru a proceda astfel?

Sunt copiii expuşi riscului ca, alături de părinţii sau tutorii lor, să sufere un prejudiciu care face ca plasamentul lor să fie indispensabil?

Autorizarea întrunirilor şi manifestaţiilor sau menţinerea ordinii publice pe durata desfăşurării lor

Art. 2 – dreptul la viaţă, art. 3 – interzicerea torturii, art. 9 – libertatea de religie, art. 10 – libertatea de exprimare, art. 11 – libertatea de întrunire şi de asociere.

S-a aplicat prezumţia favorabilă dreptului la libertate de exprimare?

Există un motiv legitim (ca de exemplu menţinerea ordinii publice sau riscul unor acte violente) pentru a respinge autorizarea unei întruniri sau manifestaţii?

Ingerinţa într-unul dintre drepturile consacrate de cele trei articole menţionate este prevăzută de lege, urmăreşte un scop autorizat şi este proporţională cu acest scop?

În cazul în care se organizează o întrunire în scopuri religioase, sunt respectate drepturile consacrate de art. 9?

Au fost luate măsurile necesare pentru protejarea manifestanţilor, în special atunci când au loc simultan şi contra-manifestaţii?

Soluţionarea cererilor în domeniul urbanismului

Art. 6 – dreptul la un proces echitabil, art. 8 – respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a domiciliului, art. 14 – interzicerea discriminării; Protocolul nr. 1, art. 1 – protecţia proprietăţii.

Ingerinţa în dreptul unei persoane la respectarea domiciliului este prevăzută de lege, urmăreşte un scop autorizat (ca de exemplu apărarea drepturilor altora) şi este proporţională?

În cazul în care decizia în materie de urbanism aduce atingere dreptului de proprietate sau dreptului la respectarea vieţii de familie a unei persoane, are aceasta din urmă posibilitatea de a o contesta în faţa unei instanţe independente şi imparţiale?

S-a adus atingere dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale?

Dacă da, ingerinţa conduce la un echilibru just între respectarea dreptului persoanei respective şi interesul general?

În cazul în care persoana ale cărei drepturi au suferit o ingerinţă este membră a unui grup vulnerabil, ca de exemplu romi sau nomazi, este aceasta tratată diferit şi, dacă da, se justifică această diferenţă de tratament într-un mod obiectiv şi rezonabil?

Luarea unor decizii care aduc atingere dreptului unei persoane de a desfăşura o activitate comercială sau o profesie

Art. 6 – dreptul la un proces echitabil; Protocolul nr. 1, art. 1 – protecţia proprietăţii.

Decizia are temei legal?

Decizia are utilitate publică?

Decizia conduce la un echilibru just între respectarea drepturilor persoanei respective şi interesul general?

Persoana în cauză are posibilitatea de a contesta decizia în faţa unei instanţe independente şi imparţiale?

DIAGRAMĂ

N.B.: Dacă aveţi îndoieli, consultaţi-vă cu superiorii şi, dacă este posibil, solicitaţi opinia unui jurist. Diagrama de mai sus corespunde structurii mai multor articole din Convenţie (în special art. 8 - 11), însă nu tuturor: unele consacră drepturi absolute, altele autorizează numai câteva excepţii clare. Pentru precizări mai ample, verificaţi în PARTEA I.