
Dreptul deținuților la sănătate
Ghid tematic de jurisprudență elaborat pe baza hotărârilor și deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului.
Principii, Cauze Relevante și Decizii de Referință
Dreptul la sănătate al persoanelor private de libertate
(A se vedea, de asemenea, Condiţiile de detenţie şi tratamentul persoanelor private de libertate)
Asistenţa medicală pentru persoanele cu handicap mintal private de libertate
26.10.2000 (Marea Cameră)
Andrzej Kudła a petrecut aproape patru ani în arest preventiv, perioadă în care a dezvoltat depresie cronică şi a avut două tentative de sinucidere. Invocând art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului (interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante), acesta s-a plâns în special de faptul că, în perioada de detenţie, nu a primit tratament psihiatric corespunzător.
Curtea a considerat că tentativele de sinucidere nu puteau fi rezultatul unei carenţe vizibile din partea autorităţilor. Curtea a mai remarcat că domnul Kudła a fost examinat de specialişti şi primea frecvent asistenţă psihiatrică. Prin urmare, deşi nu a constatat încălcarea art. 3, Curtea a subliniat că acest articol impune statului să se asigure că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau unei încercări cu o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că sănătatea şi confortul acesteia sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin acordarea asistenţei medicale necesare.
18.12.2007 (cameră)
Suferind de mai mulţi ani de schizofrenie paranoidă cronică, afecţiune pentru care a primit tratament în diverse instituţii de psihiatrie, Ilir Dybeku a fost condamnat în 2003 la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru omor şi posesie ilegală de materii explozive. Acesta a fost încarcerat într-un penitenciar de drept comun, unde a împărţit celula cu persoane private de libertate aflate într-o stare bună de sănătate şi a fost tratat ca un deţinut obişnuit. Tatăl şi avocatul său s-au plâns autorităţilor că administraţia penitenciarului nu i-a prescris un tratament medical corespunzător şi că starea sănătăţii sale se deteriora din această cauză. Plângerile au fost respinse.
Curtea a constatat încălcarea art. 3, considerând în special că natura stării psihologice a domnului Dybeku îl făcea mai vulnerabil decât pe deţinutul obişnuit şi că detenţia i-ar fi putut agrava sentimentul de suferinţă, angoasă şi teamă. Recunoaşterea de către guvernul albanez a faptului că reclamantul era tratat în mod egal cu ceilalţi deţinuţi, deşi avea o stare de sănătate deosebită, demonstrează că acest stat nu s-a conformat recomandărilor Consiliului Europei cu privire la tratamentul persoanelor cu afecţiuni psihice care sunt private de libertate .
16.10.2008 (cameră)
În 2000, pe când se afla în stare de arest preventiv în cursul urmăririi penale pentru lovirea şi alte violenţe intenţionată a fostei sale partenere şi a fiicei lor, Joselito Renolde s-a sinucis. Cu câteva săptămâni înainte, mai încercase să îşi pună capăt zilelor. Acesta menţionase că avea antecedente psihiatrice şi ulterior a fost diagnosticat cu bufeu delirant acut. I s-a prescris un tratament antipsihotic şi, de două ori pe săptămână, i se acordau medicamente pentru mai multe zile fără a se verifica dacă acesta le lua efectiv. La câteva zile după tentativa de sinucidere, după ce a agresat un gardian, comisia de disciplină a dispus izolarea acestuia timp de 45 de zile în celula disciplinară.
Curtea a constatat încălcarea art. 2 (dreptul la viaţă). În pofida tentativei de sinucidere a domnului Renolde şi a diagnosticului privind starea sa psihică, nu s-a discutat niciodată oportunitatea internării sale într-o instituţie de psihiatrie. Mai mult, potrivit specialiştilor, nerespectarea cu stricteţe a tratamentului ar fi putut favoriza recurgerea domnului Renolde la actul suicidar, într-un context psihotic. Curtea a concluzionat că nesupravegherea aplicării zilnice a tratamentului a jucat un rol în decesul acestuia.
De asemenea, Curtea a constatat în unanimitate o încălcare a art. 3. Instanţa a fost bulversată de faptul că domnul Renolde primise sancţiunea disciplinară maximă, împiedicându-se orice vizită şi orice contact cu ceilalţi deţinuţi, şi asta fără să se ţină deloc seama de starea sa psihică. Instanţa a reamintit că starea unui deţinut în cazul căruia s-au constatat probleme psihice grave şi prezintă risc de sinucidere impune măsuri speciale adaptate acestei stări.
21.12.2010 (cameră)
Încarcerată la Rennes şi suferind de mai multe afecţiuni, inclusiv anorexie, doamna Raffray Taddei s-a plâns de menţinerea sa în detenţie şi de insuficienţa îngrijirilor adaptate la problemele sale de sănătate.
Curtea a constatat o încălcare a art. 3. Instanţa a declarat în special că neluarea în considerare de către autorităţile naţionale a necesităţii supravegherii de specialitate într-o structură de profil pe care o impune starea doamnei Raffray Taddei, coroborată cu transferurile reclamantei – deosebit de vulnerabile – şi incertitudinea prelungită rezultată de aici în legătură cu cererea sa de suspendare a executării pedepsei, i-au putut cauza o suferinţă care a depăşit nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
03.05.2012
Cauza avea ca obiect privarea de libertate a unui alienat mai mult de 3 zile. Asistenţa medicală acordată persoanelor cu afecţiuni psihice grave private de libertate
26.10.2006 (cameră)
Seropozitiv şi suferind de diverse patologii cronice, în special epilepsie, hepatită virală şi diverse afecţiuni psihice, reclamantul a contractat diverse boli grave (rujeolă, bronşită şi pneumonie acută, printre altele) în timpul arestului preventiv, care a durat peste un an. Din cauza stării sale de sănătate, acesta a fost transferat frecvent într-o secţie de spital pentru persoane cu boli infecţioase. Cu toate acestea, cererea privind bilanţul de sănătate complet formulată de tatăl său a fost respinsă.
Curtea a concluzionat că reclamantul nu primise asistenţa medicală necesară, contrar art. 3. Acesta suferise, chiar şi în spitalul penitenciarului, de sechelele psihice ale stării sale de sănătate. Întrucât reclamantul era seropozitiv şi suferea de afecţiuni psihice grave, lipsa tratamentului medical acordat de către persoane calificate, în timpul necesar, ca şi refuzul de a aproba un examen medical independent i-au cauzat un sentiment de insecuritate accentuat.
Deşi a recunoscut că este posibil ca asistenţa medicală acordată în spitalele penitenciarelor să nu fie uneori de aceeaşi calitate cu cea acordată în cele mai bune centre deschise publicului, Curtea a subliniat că statul trebuie să vegheze la protecţia corespunzătoare a sănătăţii şi bunăstării deţinuţilor oferindu-le asistenţa medicală dorită.
14.11.2002 (cameră)
În 1999, pe când Jean Mouisel executa o pedeapsă de 15 ani de închisoare, a fost diagnosticat cu leucemie limfoidă. Atunci când i s-a înrăutăţit starea de sănătate, a urmat şedinţe de chimioterapie în regim de spitalizare de zi. În timpul transportului la spital era legat cu lanţuri şi a afirmat că pe durata şedinţelor avea picioarele legate cu un lanţ, iar una dintre mâini era legată de patul de spital. În 2000, acesta a decis să încheie tratamentul, plângându-se de condiţiile respective şi de agresivitatea manifestată de gardieni faţă de el. Ulterior, a fost transferat în alt penitenciar pentru a fi mai aproape de spital, iar în 2001 a fost eliberat cu condiţia de a se supune unor tratamente sau îngrijiri medicale.
Curtea a constatat o încălcare a art. 3 în perioada încheiată cu liberarea condiţionată a domnului Mouisel, considerând în special că, deşi starea sa de sănătate devenea tot mai mult incompatibilă cu detenţia pe măsură ce patologia sa progresa, autorităţile penitenciarelor nu au luat nicio măsură specială. Având în vedere starea sa de sănătate, spitalizarea sa şi natura tratamentului său, Curtea a considerat că încătuşarea domnului Mouisel era o măsură disproporţională în raport cu riscul pentru securitate. În plus, acest tratament era contrar recomandărilor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) privind condiţiile în care persoanele private de libertate pot fi transferate şi supuse unui examen medical.
09.09.2010 (cameră)
Aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea pentru participare la activităţile unei organizaţii teroriste, Savvas Xiros suferea din cauza urmărilor unei vătămări grave cauzate în 2002 de explozia unei bombe pe care o ţinea în mâinile sale în timpul pregătirii unui atentat. Acesta prezenta în special afecţiuni grave ale văzului, auzului şi motricităţii. Întrucât văzul i s-a deteriorat în pofida operaţiilor la ochi, acesta a solicitat suspendarea executării pedepsei închisorii în 2006 pentru a se putea interna într-un centru medical de oftalmologie, în conformitate cu recomandările formulate de trei dintre cei patru specialişti care l-au examinat. Instanţa naţională a respins cererea.
Curtea a constatat încălcarea art. 3 ca urmare a insuficienţei tratamentului administrat domnului Xiros pentru afecţiunile oculare respective. Deşi nu era de competenţa Curţii să se pronunţe in abstracto asupra modului în care judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate ar fi trebuit să soluţioneze cererea de spitalizare în cauză, ar fi fost preferabil ca judecătorul să solicite o expertiză medicală suplimentară pentru a lămuri controversa legată de necesitatea tratamentului, în loc să se pronunţe însăşi Curtea asupra acestei probleme de natură medicală.
Aceste considerente sunt consolidate de faptul că, potrivit unor rapoarte, inclusiv unul întocmit de CPT, serviciile medicale care ar fi putut fi acordate în penitenciarul în care domnul Xiros îşi executa pedeapsa erau departe de a fi comparabile cu cele oferite într-un spital.
05.04.2011 (cameră)
Domnul Vasyukov susţinea că a contractat tuberculoză în cursul detenţiei sale şi că nu a primit tratamentul medical necesar din cauza diagnosticării cu întârziere a afecţiunii sale.
Curtea a constatat încălcarea art. 3.
14.10.2011 (cameră)
Domnul Logvinenko se află în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. Este seropozitiv şi suferă totodată de alte patologii cronice (tuberculoză, bronşită, hepatită şi pneumonie). Acesta se plânge că nu a primit niciun tratament antiviral şi că nu a fost supus niciodată unor analize hematologice specifice pentru a stabili dacă avea nevoie urgentă de un astfel de tratament.
Curtea a constatat că domnul Logvinenko a suferit un tratament inuman sau degradant, având în vedere lipsa supravegherii medicale stricte şi neacordarea tratamentului pentru tuberculoză şi virusul HIV, precum şi caracterul necorespunzător al condiţiilor de detenţie. Încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante).
14.10.2011 (cameră)
Reclamantul este seropozitiv şi se află în executarea unei pedepse privative de libertate. În octombrie 2004 i s-a aplicat măsura izolării şi a fost închis într-o celulă în care temperatura pe timpul iernii era de 7–10°C. Nu a beneficiat niciodată de tratament antiviral şi nici nu a fost internat în spital, din cauza lipsei de spaţiu. Toate celulele în care a fost cazat se aflau într-o stare deplorabilă, fără aerisire sau încălzire şi fără acces la apă caldă. În urma vizitelor rare efectuate de personalul medical, nu a primit niciodată niciun medicament.
Considerând că starea de sănătate a lui A.B. nu făcea obiectul niciunei supravegheri în ultimii 6 ani, Curtea a declarat deosebit de îngrijorătoare concluzia Guvernului, conform căreia persoana în cauză nu are nevoie de tratament antiretroviral. Curtea a constatat încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat în timpul detenţiei de supravegherea medicală minimă necesară pentru a se putea trata la timp de infecţia cu virusul HIV.
24.07.2012 (cameră)
Obiectul cauzei îl constituie condiţiile detenţiei domnului Stanciu în mai multe penitenciare din România, în special supraaglomerarea acestora, lipsa de igienă şi asistenţa medicală necorespunzătoare.
Încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante). Curtea a hotărât că, având în vedere consecinţele acestor probleme în ansamblu, condiţiile de detenţie suferite de domnul Stanciu se interpretează ca un tratament inuman şi degradant. Curtea subliniază că prezenta cauză reflectă o problemă comună penitenciarelor din România şi că, în pofida eforturilor pentru ameliorarea situaţiei, România trebuie să ia măsuri noi, în special înfiinţarea unui sistem de despăgubiri.
Tratamentul persoanelor cu handicapuri fizice care sunt private de libertate
10.7.2001 (cameră)
Victimă a talidomidei, Adele Price are un handicap al celor patru membre şi suferă totodată de afecţiuni renale. În cadrul unei proceduri civile, aceasta a fost condamnată la pedeapsa privativă de libertate pentru ultraj împotriva unui magistrat. Aceasta a petrecut o noapte în celula unui comisariat, unde a trebuit să doarmă în scaunul cu rotile, patul nefiind adecvat persoanelor handicapate şi unde a suferit de frig. Ulterior a petrecut două zile într-un penitenciar pentru femei, unde trebuia să fie ajutată de către supraveghetori de sex masculin să folosească toaletele.
Curtea a hotărât că detenţia unei persoane cu handicap grav în condiţii în care era puternic afectată de frig, risca să aibă dureri din cauza durităţii şi a inaccesibilităţii patului şi nu putea să meargă la toaletă sau să se spele constituie un tratament degradant în sensul art. 3.
Detenţia persoanelor în vârstă
07.06.2001 inadmisibilă
Maurice Papon, aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea pentru complicitate la crime împotriva umanităţii, avea vârsta de 90 de ani la data la care a introdus cererea. Acesta susţinea că menţinerea în detenţie a unei persoane de vârsta sa era contrară art. 3, iar condiţiile de detenţie din centrul de deţinere nu erau compatibile cu etatea sa avansată şi cu starea sa de sănătate.
În această cauză, Curtea a hotărât că, ţinând seama de starea de sănătate generală a domnului Papon şi a condiţiilor de detenţie, tratamentul acestuia nu atinsese nivelul suficient de gravitate pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 3. Deşi suferă de afecţiuni cardiace, starea sa generală a fost declarată „bună” de către un specialist.
Curtea nu a exclus posibilitatea ca, în anumite condiţii, menţinerea în detenţie pe o perioadă extinsă a unei persoane înaintate în vârstă ar putea ridica probleme din perspectiva art. 3, dar a subliniat că în fiecare caz ar trebui să fie luate în considerare circumstanţele specifice.
Curtea a precizat că niciunul dintre statele semnatare ale convenţiei nu prevede o limită de vârstă pentru detenţie.
Tratamentul toxicomanilor care suferă simptome de sevraj
29.4.2003 (cameră)
Heroinomană de mult timp, Judith McGlinchey a fost condamnată la patru luni de închisoare pentru furt în decembrie 1998. În penitenciar, aceasta a prezentat simptome de sevraj la dependenţa de heroină, a vomitat frecvent şi a pierdut o mare parte din greutate. Aceasta a fost tratată de un medic şi, întrucât starea de sănătate i s-a agravat după o săptămână petrecută în penitenciar, a fost internată în spital, unde a decedat în ianuarie 1999. Copiii acesteia au considerat că mama lor suferise, anterior decesului, un tratament inuman şi degradant în penitenciar.
Curtea a constatat, în baza dosarului şi în special a documentelor medicale, că nu exista niciun temei concret pentru afirmaţiile copiilor doamnei McGlinchey, conform cărora autorităţile penitenciare au omis să îi administreze medicamentele indicate pentru eliminarea simptomelor sevrajului şi au închis-o în celulă pentru a o pedepsi. Cu toate acestea, cu 6 voturi pentru şi unul împotrivă, Curtea a hotărât că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a acorda asistenţa medicală corespunzătoare, încălcând art. 3.
Cauze pendinte
Cerere comunicată Guvernelor în martie 2010
Aflat în detenţie în penitenciarul Tiraspol pentru înşelăciune, domnul Matcenco se plânge, în contextul art. 3, că a fost maltratat de miliţia regiunii separatiste Transnistria şi că nu a primit asistenţa medicală necesară în urma tratamentului respectiv şi a grevei foamei. Acesta afirmă totodată, în contextul art. 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă), că este lipsit de asistenţa unui avocat încă din ziua arestării sale şi, în contextul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), că de mai multe luni de zile nu are voie să îşi vadă familia.