
Cauza Elena Ilie_2022 08 24 împotriva României
Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la cererea nr. 26220/10 Elena ILIE împotriva României Curtea, analizată și structurată în baza de jurisprudență Legea Aplicată.
Rezumatul Cauzei
1. Reclamanta, doamna Elena Ilie, este resortisant român, s-a născut în 1944 şi locuiește în Vâlcea. Aceasta a fost reprezentată în fața Curții de doamna A. E. Neagoe, avocat în Drăgășani. 2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei 3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 4. În 1991, întemeindu-se pe legislația națională relevantă referitoare la proprietatea naționalizată de regimul comunist, ascendenta reclamantei a solicitat autorităților naționale recunoașterea drepturilor sale de proprietate 2 DECIZIA ILIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI asupra unui teren de 657,4 m2 şi retrocedarea terenului. Cererea ascendentei reclamantei a fost admisă şi reclamanta a moștenit terenul după decesul ascendentei sale. 1. Primul litigiu 5. La 11 aprilie 2005, persoane particulare au introdus o acțiune, inter alia, împotriva reclamantei solicitând anularea actelor emise de autoritățile care au recunoscut drepturile de proprietate ale ascendentei reclamantei asupra terenului (a se vedea supra, pct. 4). 6. Prin hotărârea din 5 septembrie 2006, Judecătoria Drăgășani („judecătoria“), în complet de judecător unic, respectiv M.F., a admis acțiunea persoanelor particulare, observând că unul dintre actele în litigiu nu îndeplinea condițiile legale pentru eliberarea unui astfel de document, deoarece fusese întocmit şi semnat de numai două dintre persoanele competente. Curtea a reținut că autoritățile au admis că terenul nu aparținuse ascendentei reclamantei şi că eliberarea actelor contestate fusese o greșeală. Mai mult, reclamanta nu a prezentat niciun act care să poată proba că terenul aparținuse ascendentei sale înainte de a fi naționalizat. 7. Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 2007, Tribunalul Vâlcea („tribunalul“) a admis recursul reclamantei împotriva hotărârii şi a casat-o. Tribunalul a reținut că judecătoria apreciase în mod greșit probele şi ignorase consecințele hotărârilor definitive anterioare. În mare parte pe baza acelorași probe, instanțele recunoscuseră deja – prin hotărârile definitive pronunțate în litigii anterioare care implicau ascendenții părților și care puteau fi, de asemenea, opuse persoanelor particulare – dreptul ascendentei reclamantei ca terenul să fie retrocedat acesteia şi valabilitatea actelor eliberate acesteia de către autorități. Această concluzie a fost coroborată şi cu alte probe aflate la dosar. Faptul că unul dintre acte fusese întocmit şi semnat de numai două dintre persoanele competente nu constituia un motiv de anulare în legislația relevantă. 2. Al doilea litigiu 8. La 10 mai 2007, aceleași persoane particulare au introdus o acțiune împotriva reclamantei prin care solicitau pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate că acestea dobândiseră drepturi de proprietate asupra terenului (supra, pct. 4) prin prescripție. 9. Prin hotărârea din 6 decembrie 2007, judecătoria a admis acțiunea persoanelor particulare . 10. Prin hotărârea definitivă din 27 mai 2008, tribunalul, în complet de trei judecători, şi anume M.V., G.D. şi L.I., a respins apelul reclamantei împotriva hotărârii. Instanța a constatat că, potrivit probelor disponibile, persoanele particulare şi ascendenții lor avuseseră neîntrerupt posesia terenului în litigiu mai mult de 30 de ani. DECIZIA ILIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI 3 3. Al treilea litigiu 11. Invocând hotărârile din 6 decembrie 2007 şi 27 mai 2008, aceleași persoane particulare au introdus o acțiune împotriva reclamantei având ca scop pronunțarea unei hotărâri judecătorești pentru ca reclamanta să le restituie terenul (a se vedea supra, pct. 4). 12. Judecătoria, în complet de judecător unic, respectiv M.F., a fost sesizată cu soluționarea procesului. 13. La 3 februarie 2009, reclamanta a formulat o cerere de recuzare a judecătorului M.F. și a solicitat atribuirea cauzei unui alt judecător. Aceasta a argumentat că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 27 alin. (7) din Codul de procedură civilă. Judecătorul M.F. își exprimase deja opinia în cauză prin pronunțarea hotărârii din 5 septembrie 2006 în procesul care privea aceleași părți şi validitatea actelor care atestau drepturile de proprietate ale acesteia asupra terenului în cauză. 14. Printr-o încheiere interlocutorie din 3 februarie 2009, supusă recursului împreună cu hotărârea pe fond, judecătoria, cu președintele instanței ca judecător unic şi decizând în camera de consiliu, fără prezența părților care fuseseră citate să se prezinte la ședință, a respins cererea reclamantei. Acesta a considerat că nu erau îndeplinite motivele de incompatibilitate invocate de reclamantă pentru revocarea judecătorului. 15. Prin hotărârea din 7 aprilie 2009, judecătoria, în complet de judecător unic, respectiv M.F., a admis acțiunea persoanelor particulare. A reținut că era clar că atât reclamanta, cât și persoanele particulare avuseseră drepturi de proprietate asupra terenului în cauză. Totuși, persoanele particulare dovediseră că drepturile de proprietate ale ascendenților lor asupra terenului fuseseră mai bine caracterizate decât cele ale ascendentei reclamantei, deoarece, inter alia, aceasta și persoanele particulare avuseseră posesia terenului în mod neîntrerupt mai mult de 30 de ani. Mai mult, un titlu de proprietate înregistrat în Cartea Funciară, precum cel deținut de persoanele particulare, avea întâietate asupra unui titlu care nu era înregistrat. Instanța a concluzionat că drepturile de proprietate recunoscute de hotărârile din 6 decembrie 2007 și 27 mai 2008 erau mai bine caracterizate. În sfârșit, reclamanta deținea doar un act care îi dădea dreptul de posesie asupra terenului, care fusese emis fără respectarea tuturor prevederilor legale şi, în special, care nu era semnat de toate persoanele necesare. Un titlu de proprietate oficial nu fusese emis reclamantei la prezentarea actului mai sus menționat. În sfârșit, instanța a respins excepția de res judicata formulată de reclamantă pe motiv că procedurile în instanță la care se referise aceasta nu priveau aceleași părți, obiect și circumstanțe. 16. Reclamanta a declarat recurs atât împotriva hotărârii, cât și a încheierii interlocutorii din 3 februarie 2009. Aceasta a argumentat că instanța de prim grad apreciase greșit probele și că respinsese în mod nelegal excepția sa de res judicata și cererea de recuzare a judecătorului M.F. Recursul a fost examinat de tribunal, cu M.V., G.D. şi L.I. în complet de trei judecători. 4 DECIZIA ILIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI 17. La o dată neprecizată, cei trei judecători menționați mai sus au formulat cerere de abținere din cauză. Au arătat că nu întruneau condițiile necesare pentru examinarea cauzei deoarece pronunțaseră hotărârea din 27 mai 2008. 18. Prin încheierea interlocutorie din 16 noiembrie 2009 nesupusă apelului, tribunalul, în complet de trei judecători deliberând în camera de consiliu fără citarea părților, a respins cererea de abținere formulată de M.V., G.D. și L.I. Tribunalul a statuat că, luând în considerare motivele oferite de judecători, probele din dosar și prevederile art. 24 din Codul de procedură civilă, nu existau motive de abținere. 19. Prin hotărârea definitivă din 24 noiembrie 2009, tribunalul, cu M.V., G.D. şi L.I. în complet de trei judecători, a respins recursul reclamantei. Tribunalul a statuat că era clar că ambele părți dețineau titluri asupra aceluiași teren și că aceste titluri trebuiau comparate, pentru a vedea care era mai bine caracterizat și preferabil. Luând în considerare factori precum actele originale deținute de ascendenții părților, circuitul dreptului de proprietate asupra terenului de la momentul când a fost moștenit, valoarea probatorie a titlurilor de proprietate deținute de părți și înregistrarea titlurilor de proprietate în Cartea Funciară, tribunalul a achiesat la constatarea primei instanțe că titlul de proprietate al persoanelor particulare era mai bine caracterizat și, prin urmare, preferabil celui al reclamantei.
Concluziile Curții
Curtea a examinat admisibilitatea și fondul cererii în conformitate cu articolele Convenției.